Parfumul florilor de tei

Parfumul florilor de tei

325
DISTRIBUIȚI

Parcul de jocuri pentru copii într-unul din cartierele Padovei e un loc amenajat cu scrâncioburi și tobogane, cu masă de tenis, cu umbrele, bănci, mese la umbra copacilor-mic ca spațiu, dar departe de gălăgia mașinilor, de aglomerație.

 

E multă iarbă verde, sunt piste pentru mers pe jos, ori în bicicletă-loc potrivit și luat la ochi pentru cei care vor o gură de aer răcoritor, inclusiv și de femeile străine, care lucrează în această zonă în casele italienilor când au o pauză.

Aici poți cunoaște compatrioți, poți citi o revistă, ori pur și simplu să schimbi rutina de exemplu, pe contemplarea naturii, iar în primăvară te poți lăsa copleșit de parfumul florilor de tei, care cresc nestingheriți într-un crâng impunător, încât mirosul lor plutește în aer hăt până printre casele unde lucrăm. Astfel, uitând uneori de realitatea pe care o trăiești, te prinzi la gândul și senzația parfumului de acasă. Și numai când auzi, vrând-nevrând, vecinii de bancă discutând revii la realitatea momentului și meditezi-ce oameni și ce timpuri.

Mi s-a întâmplat să contemplez o idilă frumoasă, trăită de un tată și un fiu la distanța de o bancă. El își distra copilul de 3-4 anișori, care nu cobora bine de pe un căluț de lemn și încăleca o bicicletă. Apoi urca pe un topogan și fără urmă de oboseală alerga la scrânciobul pe care tatăl trebuia sa-l facă să zboare tot mai sus. Zâmbet zglobiu de copil, emoții tari, gălăgie și bucurie fără margini. Și tatăl, prezent în toate aceste emoții preț de o oră și jumătate-două.

La un moment dat, obosit și transpirat, copilul se așează lângă tatăl său, pe bancă. Un bărbat care să fi avut vreo 35-38 de ani, nu mai mulți. „Scumpule, mergem acasă că e ora mesei” –îi zice tatăl copilului. La ce micuțul îl întreabă „va fi și mama”?

-„Nu, azi mâncăm în doi”. –„Dar mama?”-nu se lasă copilul.

-„Mama ta va mânca la nuntă”-a fost răspunsul. Perplexă, am început să-mi imaginez cum poate o femeie să plece singură la nuntă, știu că motivul nu e că n-a avut cu cine lăsa copilul. Dar iată că vine și răspunsul la curiozitatea mea.

-„Dragule, mama ta astăzi se mărită cu un alt bărbat, așa că vom fi la masă doar noi doi”.

Nu știu cum a înțeles băiatul. Nu știu ce purta în suflet acel bărbat în acel moment. Dar cert era că aveam în față o familie răzlețită. Și idila de familie aparent fericită a spulberat tot parfumul florilor de tei, care, eram sigură, ca în versurile lui Eminescu, invoca dragoste și sentimente pure.

Starea de calm, aerul firesc și matur care marca prezența celor doi-tată și fiu-vroiau să se impună ca ceva firesc, normal, nimic ieșit din comun. Poate – pentru ei. Pentru mine nu era nimic normal. Să stai cu copilul în parc (după cum e legea aici, părinții dacă se separă ori divorțează, își exercită dreptul de a petrece determinate ore, fixate de verdictul judecătorului cu copilul minor) și să te gândești că fosta ta nevastă și-a ales timpul nunții cu un alt bărbat în timpul când era rândul tatălui să stea cu fiul. Ca să fie absolut liberă, de parcă noțiunea de fericire cu un alt bărbat ar exclude prezența copilului avut cu primul.

Am ajuns acasă, iar imaginea celor doi-tată, fiu, mă urmărea și gândul la ceea ce se petrecea în mintea acelui bărbat nu-mi lăsa loc pentru nimic bun. Mă gândeam: divorț în stil italian. Pornesc televizorul, mă uit la știri. Cronica neagră nu duce lipsă niciodată de știri și evenimente sinistre. Aud că un tânăr tată și soț, după ce și-a masacrat soția și doi copii, și-a schimbat hainele murdare, a ascuns urma delictului și a plecat la bar ca să privească partida de fotbal. Întors acasă spre dimineață, chipurile, a găsit ce a găsit, a anunțat carabinierii, că cineva le-a spart casa și i-a exterminat familia în lipsa lui. Dar după o noapte de interogatoriu a cedat nervos și-a recunoscut fapta. A cerut cu gura sa pedeapsa maximală. Motivul-avea o amantă.

Mă întreb, cum poate un sentiment atât de frumos, poate cel mai frumos din viața ființei umane, care este dragostea, să te împingă spre un păcat irecuperabil, de neiertat, de neconceput și incompatibil cu inteligența umană-păcatul de a ucide, de a lua viața acelora care sunt sânge din sângele tau, cărora le datorezi protecție, grijă și responsabilitate pentru faptul de a-i fi adus pe lume cu femeia care te-a făcut ceva ani în urmă fericit.

Am citit într-un ziar italian următoarea frază: italienii sunt un popor care trăiește „tra folclore e orore’’. Să fie acesta unul din răspunsurile la semnele de întrebare? Și cum în toate situațiile se găsește și o cale de mijloc, aș fi prefarat-o deja pe cea a protagoniștilor din parcul cu parfum de flori de tei.