În incinta L.T. „A. Agapie” din comuna Pepeni a avut loc recent premiera documentarului „Moldovean ca mine nu-i”. Filmul a fost realizat de Studioul „TeleFilm Chișinău”, cu sprijinul financiar al Ambasadei SUA la Chișinău și reprezintă istoria vieții unui congoniez, care s-a stabilit cu traiul în comuna respectivă. Sala de festivități a liceului a fost arhiplină, cei mai mulți spectatori fiind actualii băștinași a lui Serge MANGOLE, cei care i-au devenit buni prieteni în timp.
„Moldovean ca mine nu-i” de acest lucru este convins Serge MANGOLE, cel care a venit în țara noastră acum 14 ani pentru a-și face studiile universitare. La Pepeni a ajuns întâmplător, însoțind niște colegi de facultate, pentru a juca fotbal. După absolvire, în timpul unei discuții cu Dumitru BALAN, directorul liceului din Pepeni pe atunci, Serge a răspuns afirmativ ofertei de a rămâne în această comuna în calitate de profesor de educație fizică și informatică, fapt care i-a schimbat radical viața. „Am crezut mereu în acest tânăr. Am intuit de la început ca va fi un bun profesor și sportiv. S-a încadrat de minune între pepeneni, vorbește limba română perfect, a deprins obiceiurile poporului nostru, și-a format o familie, crește și educă împreună cu soția doi copii minunați, și-a construit o casă, a săpat o fântână, a sădit mai mulți pomi pe lângă ea, simbol ca a prins aici în localitate rădăcini foarte adânci. Serge MANGOLE este cu siguranță, un congoniez care a îmbrăcat și a intrat cel mai bine în haina neamului nostru.” a menționat Dumitru BALAN.
Ceea ce i-a determinat pe realizatorii filmului documentar ca să-l aleagă pe congoniez personajul central, a fost curajul bărbatului care s-a adaptat cu repeziciune la viaţa de la ţară, devenind un locuitor al Pepenilor până în măduva oaselor. La rândul său , Serge povestește că la început i-a fost foarte dificil, mai ales din cauza diferenței de culoare dintre el și ceilalți, însă cu timpul aceste nuanțe au devenit mai puţin accentuate: „Când am venit aici pentru prima dată, oamenii au fost surprinși. Ei se uitau la mine straniu, se fotografiau cu mine, mă atingeau. Chiar dacă unii în glumă, poate, încercau cumva să mă discrimineze din cauza culorii, nu le-am dat importanță, știam că pentru a trăi cu oamenii într-o comunitate nu e asta cel mai important. A comunica cu oamenii, a le oferi sprijin când este necesar, a ajuta pentru făurirea binelui și frumosului sunt niște valori care m-au apropiat de cei din sat. Nu regret că am ales să fiu cetățeanul acestei țări, realizez acest lucru zilnic atunci când văd respectul elevilor mei, al membrilor echipelor de fotbal pe care îi antrenez, afecțiunea ce vine de la familie: de la soție și cei doi copilași Abigail și Timotei.”…
Mai departe puteți găsi în ziarul numărul 37 din această săptămână
