Omul, prin toată făptura sa, cuprinde Universul între imensa-i dorință de viață și subtilitățile sufletești, pe care doar rareori dorește să le dezvăluie lumii. Este cazul unei distinse doamne, care spiritualitatea ei artistică a reușit să copleșeacă alte multe spirite.
Fiecare om, pe parcursul vieții își durează un monument al său. Unii și-l fac din piatră, alții – din granit sau din lemn, ale altora sunt din gânduri, vise, îndoieli, căutări…
Ecaterina Atanasov, profesoară de limba și literatura română Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din orașul Sângerei, este un izvor nesecat de lumină, înțelepciune, creativitate, dăruire și optimism pentru toți colegii. Simțul responsabilității, entuziasmul și vocația pedagogică îi asigură stima elevilor, a corpului didactic și a părinților. La aceste virtuți am mai adăuga hărnicia, dăruirea profesională și neapărat, fermitatea în discernerea priorităților, în concentrarea eforturilor. Crezul de totdeauna al Dumneaei a fost : „a face bine”. Fără aceste calități, în special în cazul cadrelor didactice, nu este posibilă modelarea sufletelor, altoirea valorilor, formarea caracterelor, adică tot ce constituie obiectivul activității pedagojice.
Zinaida Orfin, profesoară de engleză la aceeași instituție a deshis unele paranteze: „ Ecaterina Atanasov este o comoară a colectivuluui nostru. Modestia prin care se manifestă în toate o înfrumusețiază, iar cei care o cunosc cu adevărat știu că am dreptate. Și-a clădit colega, monumentul din dăruirea cu care a împărțit zilnic fiecărui copil, fiecărui om din preajmă o părticică din ființa sa, căci din suflet răsare suflet, valoarea crește valoare…
Peste 55 de ani de activitate pedagogică…E mult, e puțin? E un fragment de existență, trăit sub semnul cărții și al căutărilor. Peste 55 de ani „zidiți între caete,” ani aplecați asupra unui suflet de copil. Onestă, sinceră și generoasă, conștientă de vocația sa, o recompensă care nu se poate compara cu niciuna alta.”
Ce ființă este stimata Ecaterina. Ce ademenitor îi este zâmbetul, ce dulce-i supărarea, ce ușor curg vorbele de pe buzele ei, ce nesecat îi este sufletul. E o adiere de vânt mângâietoare, un foșnet de frunze, un cântec care răsună… un drum anume, care te poartă în visurile cele mai profunde.
Cititi in continuare in ziarul EN nr. 25 din 28 iunie
