Se apropie sărbătorile naționale ale acestei așchii de țară: Ziua Independenței, Limba noastră cea română. Ambele luminate de culorile Tricolorului. Aceste sărbători sunt ( ar trebui să fie) cele mai însemnate, cele mai scumpe, cele mai onorate cu prezența masivă a trăitorilor pe această vatră, însă…
Nu ne-am deprins noi să sărbătorim larg, măreț, triumfător aceste sărbători obținute prin luptă, prin sacrificii, așteptate zeci de ani.. ne ferim să vorbim de independență, de parcă am comite o crimă. Ne ferim să vorbim limba literară, ca cei de lângă noi să nu ne numească „naționaliști”. Să nu ne numească, Doamne ferește, romani, ceea ce de facto și suntem. Și urmează întrebarea: ne putem noi menține la acea înălțime la care au fost cei care au dobândit aceste sărbători? Facem noi totul ca acestea să prindă rădăcini, să devină mândria noastră? Mulți nici nu-și dau seama ce înseamnă independență? Mulți, prea mulți folosesc în vorbire cuvinte străine, abandonând verbul părinților și a buneilor, inventând o limbă inexistentă.
Cu Tricolorul stăm și mai prost. În loc să ne sfințim cu aceste culori, cu lumina lor, în loc să ne fie far în toate, să ne îndemne, să ne conducă la fapte frumoase, noi îl așternem în formă de vopsele pe băncile publice, care sunt loc de odihnă pentru toți. Să ne odihnim pe tricolor? Și aceasta nu e totul. Deunăzi un coleg îmi spunea că la dânșii în localitate băncile publice de ani de zile cheamă trecătorii să se așeze pe culorile drapelului. Să fie aceste acțiuni scoase din lumină intenționat?. Nu cred! Mai mult din indiferență și incompetență, care la noi , în loc să piară devin tot mai viguroase. Să nu fie persoane care să-și dea seama că tăiem craca de sub picioare? Sper către aceste sărbători să scoatem acest SPIN din demnitatea noastră. De corectat greșelile nu e rușine. De a le lăsa să dăinuie, e un păcat! Face să ne gândim!
