Viața ne dovedește contrariul

Viața ne dovedește contrariul

36
DISTRIBUIȚI

Ne temem de război, cataclisme, inundații, incendii, ne temem de moarte. Ne temem rău de tot. Fiindcă de la Iisus Hristos încoace nimeni nu s-a mai întors spre a  trăi încă o dată frumusețile lumii în fața cărora veșnic rămânem vrăjiți. Ce trist e să închizi ochii pentru totdeauna, știind că nu mai poți lua cu tine nimic. Nu din ceea ce ți-e scump, nici din ceea ce ți-e drag. Și în același timp ce bine e că nu putem lua. Căci acesta ar fi cel mai mare egoism infinit de dureros e să părăsești lumea unde ți-e dat să trăiești doar o singură dată.

Despre frică vreau să vorbesc,  despre frica de moarte, căci despre viață vorbesc toți. … Citim în ziare, vede, pe micile ecrane războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei. Vedem case distruse, oameni disperați și consternați de durere, oameni și copii secerați de gloanțele inamicului.

Indiferent de cultura și de educația omului, frica în fața fatalității declanșează aceleași sentimente: de pretutindeni ne urmăresc aceiași ochi înspăimântați, aceleași mâini se întind după ajutor, se fac auzite aceleași strigăte pline de disperare. Deopotrivă de dureros, indiferent din ce țară sau din ce neam se trage omul, mamele își frâng mâinile cu inima sfâșiată după copiii pierduți, tații încremenesc în suferință, copiii rămași orfani, ochii cărora rătăcesc în neștire, își deplâng părinții…

Nu cred că doar de aceea că Ucraina este în război, în momentul de față, personal trăiesc o stare diferită de cea pe care am încercat-o în cazul altor țări. Mi se taie respirația, un nod imens , mi se ridică în gât. Cu palmele încerc să-mi astup urechile, iar strigătele infernale răzbat de undeva din interior. Neputincioasă, nu le mai pot înăbuși. Și atunci, cu gura încleștată, strig și eu și aud cum vocea mea se contopește în sinistrul cor.  Privesc în jur și văd doar ceață, iar prin ceață văd ochi. Ochii în care s-a mutat groaza biblică, încât pare că în ei nu a mai rămas loc barem pentru o rază de speranță. Și mai văd  multe, multe mâini gata să se agațe chiar și de sabie. Și simt cum și ale mele se întind în întâmpinarea lor…Dacă ar putea stăvili măcar o lacrimă, dacă ar putea potoli doar un suspin, dacă ar putea umple un gol…Și mai simt cum doare sufletul. Iar la un moment dat  îmi dau seama că adevărații nenorociți de fapt suntem noi, cei cărora ne e dat să trăim coșmarul văzând ce i se poate întâmpla omului, în același timp conștientizând doar ce mici suntem în fața puterii Creatorului…

Se va termina războiul într-o zi. Timpul va cicatriza durerile. Cum le-a mai cicatrizat și pe altele. Va șterge cu grej, dar va șterge din memoria omului și imaginile de groază înveșnicite cu ajutorul, camerelor de luat vederi, fără  fi folosite trucuri și efecte, fără participarea actorilor ochii cărora au simulat groază, lacrimile disperate – imagini ce ne prezintă pe viu cum arată un război în secolul XXI. Ele ne amintesc amenințător, că el, războiul se poate declanșa pretutindeni și oricând.

Iar veșnica luptă a contrariilor, nemărginita sete de viață îl va face pe om să gândească: mulțumesc Doamne, că nu la noi se întâmplă, mulțumesc că nu eu sunt acolo, mulțumesc că sunt în viață. Chiar dacă o duc greu… Or, este bine cunoscut că nimeni dintre celebrii inventatori din lume, alături de toate invențiile pe care le-au realizat, încă n-a fost în stare să creeze ceva mai frumos, mai ademenitor ca viața-eterna taină care nu va fi descoperită niciodată până la capăt. Și tocmai prin aceasta ea rămânând a fi fermecătoare, fascinantă…