După ani de secetă crâncenă, când tulpinile plantelor uscate se înfigeau în picioare, în mâini, în tot ce se atingea de ele, iar țărâna de pe locul de veci al soțului, înmormântat acum doi ani, decolorată de dogoarea soarelui, părea un morman de zgură cenușie, în sfârșit, în luna august căzuse câțiva stropi de ploaie. A plouat câteva zile binișor, încât se crea impresia că norii au stat ascunși într-un adăpost numai de ei știut și acum au hotărât să dăruiască pământului ceea ce-i lipsea atât de mult.
Iar când soarele începu să se ridice mai sus și mai sus, a avut nevoie de câteva zile ca să împrăștie norii, apoi apa să se strecoare prin crăpături, în țărâna care părea că nu-și mai potoli setea nicicând.
Și iată după timp îndelungat de pârjol necruțător, pe mormânt au început să răsară firicele de iarbă. Sunt de culoarea verdelui crud, un verde care încă n-a cunoscut arșița, și pare că zâmbesc soarelui. Apoi și mie.
Le privesc și-mi du seama că le răspund cu un surâs împăcat. Împăcat, fiindcă prezența lor pe mormânt mă înduioșează, încât se cuibărește în mine speranța că, odată ce au răsărit aceste fragile, dar pline de viață firicele de iarbă, înseamnă că regretatul soț, după un somn adânc, respiră. Și că acestor firicele le-a dat viața căldura lui.
Îngenunchez și-mi culc tâmpla încinsă pe țărâna caldă și umedă, din care se desprinde un cântec tânguitor pe care nu l-am auzit de când bunul meu soț a lăsat să-i cadă din ochi o lacrimă de adio.
Este melodia cu care și-a crescut copiii, apoi nepoții. Tocmai această melodie venită de dincolo de înțelegerea și priceperea mea, face să cred că soțul mă simte, mă înțelege și se îndreaptă necunten spre mine.
Vine cu răcoarea toamnei, , vine și cu căldura razelor de soare, vine cu blândețea divină, vine cu tămăduire de suflet, cu răbdare și smerenie… Vine să oblojească o rană, să aline un dor…
Mă gândesc că atât soțul, mămica, tăticul, surioara,, cât și toți cei dragi nouă, trecuți în tainele cerești, se îndreaptă spre noi pe raze de lună, prin miros de tămâie, prin speranța că viața este altceva decât ceea ce vedem, decât ceea ce pipăim, decât ceea ce auzim.
Victoria Marin
