Marți, 14 februarie, zi în care, vom comemora 88 de ani de la nașterea poetului Grigore Vieru în toată Țara românească și dincolo de ea, multă lume va plânge. În instituțiile de învățământ, biblioteci, Case de Cultură din raion vor fi rostite vorbe frumoase, așa cum se cuvine cu această ocazie, vor vorbi adulatorii creației poetului, pe alocuri chiar și delatorii poeziei lui, sper că vor fi cu toții sinceri până la lacrimă, pentru că îi va uni pe toți pierderea.
În această zi cu toții vom avea pe buze eternul vers al lui Grigore Vieru: „Eu nu sunt mare. Mare e lacrima mea. Se vor rosti multe cuvinte frumoase. Și poetul va fi mai aproape, va fi printre noi, căci, coborâtor din ceruri, de unde din altă parte are să afle că, marți, va ploua cu lacrima lui cea mare: „Afară plouă ca și toamna și-i urât,/Mă uit pe geam ca după tine, și atât…” Am citat din poezia „ Singurătate”, or, poetul nostru național, fiind mereu înconjurat de oameni, mereu în văzul lumii, a fost totdeauna un singuratic. În sensul că nu l-am înțeles noi, mulți dintre noi, cei care l-am avut în preajmă și cărora le-a fost nespus de drag. Și el ne iubea pe noi. Și mă gândesc, noi, încă nu, dar cei care vin după noi vor pătrunde neapărat în sublimul versurilor lui Grigore Vieru și-l vor canoniza drept sfânt: Grigore Vieru, Sfântul Limbii Române.
Fiecare epocă își are cântăreții săi. Mai mulți, mai puțini – depinde de epocă. Dar nici pe departe nu fiecare cântăreț făurește trepte și epoci în viața unui popor. Creația lui Grigore Vieru, titanul cu zâmbet de copil, având inimă de Om și Har Divin, care a murit „câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți până când s-a preschimbat în iarbă”, are fără îndoială semnele eternității.
Intrate în viața noastră, odată cu laptele mamei, versurile și cântecele pe versurile lui Vieru ne-au luminat viața în întunericul din noaptea totalitarismului, ne-au încălzit sufletul, salvându–ne de abisurile siberiilor de gheață, ne-au condus spre limanul descătușării conștiinței naționale. Firește că Vieru n-a fost singur în acest demers al frumosului, adevărului și iubirii. Unicitatea sa rezidă în inspirația și tenacitatea neadormită cu care, de la prima poezie și până la ultimele cuvinte rostite în ziua fatală, a muncit la edificarea templului spiritualității neamului, spre care au venit mereu și nu vor înceta niciodată să vină să ne purifice pâlcuri și pâlcuri de generații din Țara limbii române.
Acum 14 ani s-a preschimbat în iarba eternității. Dar până atunci a murit „câte puțin în fiecare zi, în numele celor mulți”. Nimic mai adevărat: a transmis pic cu pic din insinele său spiritual celor care s-au format ca personalități în dimensiunea viereană, celor care și-au alimentat sevele spirituale din creația sa, care sunt astăzi suflet din sufletul neamului. Cine va nega că spiritul lui Vieru era printre copiii care au zis la 7 aprilie 2009, un NU hotărât întunericului și minciunii.
Vieru, cel din conștiința noastră, cel „preschimbat în iarbă”, ne veghează (vorba poetului: un verde ne vede) și ne va veghea mereu gândurile și faptele oricum ar fi timpurile: „prin geruri, prin ceață, prin ploi”. Să fim deci vrednici și să-l cinstim pe cel care a intrat în viața noastră ca frunza verde-n cântecul popular, devenind o componentă firească, organică a ceea ce suntem.
