Parabola vântului

Parabola vântului

14
DISTRIBUIȚI

Și dacă umbra cerului e vântul,

Ce umblă rătăcind, împrăștiat,

Tot răscolind așa buimac pământul,

Dar neaflându-și trupul-cer înalt,

Atunci probabil stelele sunt lacrimi

Scăpate-n lat de cerul schilodit,

Ce plânge din luceferi-ochi cu patimi,

Căci, fără umbra-vânt, e pedepsit.

Iar vântul, înălțându-se-n coloane,

Dorind s-ajungă grabnic sus la cer,

Se învârte în furtuni și-n uragane,

Dar totul e-n zadar, că-i efemer.

Ah vântule, fugar în lumea mare,

Tu cel ce ești de veacuri blestemat,

Ești umbra cerului fără hotare

Și dorul tău e viu și-adevărat!

Și totuși, când e toamnă, ai putere

Să smulgi păduri de frunze în suspin,

Să le prefaci răvașe de durere,

Să le trimiți sus cerului divin!