Și dacă umbra cerului e vântul,
Ce umblă rătăcind, împrăștiat,
Tot răscolind așa buimac pământul,
Dar neaflându-și trupul-cer înalt,
Atunci probabil stelele sunt lacrimi
Scăpate-n lat de cerul schilodit,
Ce plânge din luceferi-ochi cu patimi,
Căci, fără umbra-vânt, e pedepsit.
Iar vântul, înălțându-se-n coloane,
Dorind s-ajungă grabnic sus la cer,
Se învârte în furtuni și-n uragane,
Dar totul e-n zadar, că-i efemer.
Ah vântule, fugar în lumea mare,
Tu cel ce ești de veacuri blestemat,
Ești umbra cerului fără hotare
Și dorul tău e viu și-adevărat!
Și totuși, când e toamnă, ai putere
Să smulgi păduri de frunze în suspin,
Să le prefaci răvașe de durere,
Să le trimiți sus cerului divin!
