Noi dintotdeauna am fost deportați. Și atunci, în 1940, și la 28 iunie, și-n 1941, la 13 iunie, și-n 1949, la 6 iulie, dar și mai încoace, „mama lor de bolșevici”, precum ne spune Gheorghe Brașovanu din Copăceni, cel care n-a fost deportat, a scăpat ca prin minune, dar care a cunoscut surghiunul Siberiei prin ființa pă-rinților și altor rude.
Și atunci când am fost deportați în colhozuri, alte siberii, numa că de la noi, pe pământ moldovenesc, unde istovitoarea zi de muncă, „trudoziua”, se plătea doar cu 5 copeici, la care, dacă mai adăugai 2 zile de iad pe câmpurile încinse de soare ale colhozului, îți puteai cumpăra o pâine „serâi”, pe care o împărțeai la 5-6-7 guri, câte le aveai în casă.
Apoi am fost deportați pe pământurile de țelină, la construcția magistralei Baikal-Amurg. Și tot așa.
Mulți dintre bunicii noștri, care – iarăși mulți dintre ei – mai au și astăzi pe oase țurțuri de gheață siberiană, au început să ne deporteze, prin vot de pensie majorată mincinos, iarăși în brațele „mamei lor de bolșevici”. Și ne-au deportat astfel, încât aceștia ne-au sufocat în îmbrățișări 9 ani. Am trăit încă 9 ani de siberii. De data aceasta, numai ei, dar și noi.
Deportarea ne-a intrat în sânge. Dacă nu ne deportează alții, o facem noi, cu mâna noastră: ne deportăm în Italia, Franța, Portugalia, Grecia, Spania… Adică, în alte și alte siberii, fiind acolo aceiași robi ca și în GULAG. Doar că acesta e un GULAG al unor state libere. Dar unde libertatea are două măsurători: a lor și a noastră. A lor se numește libertate italiană, portugheză, grecească, spaniolă… A noastră se numește libertate siberiană.
Care încă mult timp ne va îngheța sângele în vine și de pe oase ni se vor scurge țurțuri de gheață.
