DRAGĂ MĂMICĂ, era să sărbătorim astăzi ziua Ta. Ai fi împlinit 80 de ani. Dar ai plecat la Cele Veșnice, la 67 ani si 6 luni (01.03.1944-01.09.2011).
Ai topit ierni cu focul din lacrimă.
Mi-au rămas multe amintiri frumoase… Îmi stau vii în față clipele când eram micuț, iar tu cu tutunia frământați aluatul de pâine într-o covată de lemn foarte frumoasă și vă ștergeați cu coatele sudoarea unul altuia de pe frunte. Coptul panii era o sărbătoare. Asta nu se uită, fiindcă clipa era mister iar voi ați fost o rugă…
Un dor mă înaripează, purtându-mă în alt dor și șoptindu-mi că tot ce a fost, este… Va fi mereu! Între lumină și umbră, între viață și moarte…și mai departe. Un fior chemat de frământarea clipei, mă leagănă, pornind în miezul inimii, lacrimi care dor încă, precum cântecul din ele…
Dragii mei părinți, nu V-am uitat!
Timpul a trecut și lacrima V-a deschis porțile Veșniciei de odihnă și împăcare. Doar ea, crucea, singura însoțire, rămasă de-a pururi, smerită, așteptând întoarcerea Acasă…
Mulțumesc că mi-ați dat viață, că m-ați îndrumat. Iubirea și grija voastră mi-a fost îmbrățișare pământească peste învolburările vremii. Ați dat cu ambele mâini, mai ales cu inima. Părticică din ea bate încă. Suspină și plânge, și aprinde scântei în nopțile nesfârșitei așteptări.
Îmi șoptiți gânduri de drag, cu cea din urmă atingere a mâinii și ultimei priviri, scriind poemul de bun rămas…, dar prin el aprind lumânări ridicate la Cer și simt cum mă leagănă pe brațe în flori de neuitare din care era înconjurată casa părintească.
Fie-Vă adormirea așternut din stele, să vegheați așteptând, căci Veșnicia e clipă. Odihna să Vă fie zbor lin prin sclipirile Universului și lumină a neapusului, în clipa mea de nostalgie.
Pământul tremură, voind parcă să spună că a trecut mult timp. Dar, scumpii mei părinți, aveți aceeași mireasmă ca în zilele copilăriei mele, murmurând stihuri duioase, clipelor care au rămas neatinse și celor ce nu se vor întâmpla niciodată…
VINO, LUMINĂ! SĂ-TI FIU UMBRA RAZEI TALE CELESTE
