Dacă ar fi să mă conduc după gust, tot românii îmi plac oriunde se găsesc pentru că împart cu ei istoria și imensa plăcere de a vorbi în diferite variante ale limbii mele. Limba română conține un secret pe care arareori îl bănuiesc unii și alții. Numai că trebuie să-mi acord sufletul, auzul, gustul, pipăitul și văzutul l acest mare spectacol. Limba română este amară, are gustul cărții pe care o deschide spre comunicare îngerul din Apocalipsă, este amară la gust și dulce la suflet. Limbile vorbite de mamele pământului de orice culoare ar fi – mai strălucitoare, mai văzute, mai pipăite și avute, nu au pentru mine aceeași apropiere. Limba română conține sunete aparte, ca trilul păsării care și-a pierdut puiul, ca banul aruncat peste umăr cucului din pădure, ca sfâșietorul cântec al privighitorii, ca urletul lupului ori lătratul cânelui când vin hoții la prădat. Vederi ca cele ale locului nașterii, ale stejarilor, ale florii de cireș primăvara, grijile muncii, ale morții, ale zbuciumului necurmat de a fi împreună și împăcare. Gusturile amare ale sfârșitului și dulcile zvonuri ale începutului mă leagănă în poala limbii române cât o ține pământul.
