Îm fiecare an de Paștile Blajinilor, cei trecuți la cele veșnice ne așteaptă la poarta cimitirului. Ne așteaptă să venim de oriune. În această zi Luminată, să fim cu sufletul curat, cu gândul la ei. Acolo să le ușurăm povara, cu o lacrimă scăpată pe țărâna rece de mormânt…
În această zi, numită a lor, a celor trecuți de altă parte a lumii ne amintim încă o dată de cei despre care încă nu putem vorbi la trecut, ne întristăm din nou, împreună cu toate rudele adunate, căutăm cuvintele potrivite pentru a înlocui golul lăsat de ei, cei plecați, care ne privesc enigmatic de Dincolo, parcă întrebându-ne dacă am înțeles care este rostul vieții și menirea noastră pe pământ…
Cu fiece asemenea bilanț, ne dăm seama că mulți dintre cei buni au plecat pe calea neîntoarcerii și că unii dintre noi avem tot mai puțini prieteni aici și tot mai mulți Dincolo. Ne dăm seama că trebuie să învățăm să acceptăm că ei nu mai sunt, că trăim pentru ei și,mai ales, să facem cât mai multe fapte și în numele lor: să le mângâiem copiii rămași singuri, să le sprijinim familiile, să le terminăm lucrările începute, sa avem grijă de mormintele lor, sa le mulțumim pentru tot ce au reușit să realizeze, ca noi să putem continua… Să înțălegem, în sfârșit, că nu putem fi despărțiți, pentru că legătura dintre noi rămâne aceeași, chiar dacă nu-i putem vedea și auzi…
Să mergem la Paștile Blajinilor, nu conform noului concept spiritual moldovenesc, ca să ne etalăm avuția, ci într-o formă mai tacticoasă. Să nu venim la cimitir ca pe podium.
Pomenindu-i pe cei plecați în Împărăția Dumnezeică, noi sărbătorim totodată împreună cu blajinii Învierea Domnului. Să aprindem creștinește o lumânare și pe mormântul cel, la care nimeni nu mai vine…Și să dăm de pomană în numele Domnului, că și pentru el a venit Paștile Blajinilor. Cât ne mai poartă picioarele, cât ne mai doare sufletul, să venim la cimitire. Cei plecați ne așteaptă la Paștile Blajinilor…
