Primăvara e curcubeul vieții noastre, care unește parcă mai strâns cerul cu pământul, ea dă puteri mustului să urce în tulpini, în ramuri, prevestind astfel nașterea mugurelui, florii, lăstarului. E un început a unui sfârșit, legate ciclic între ele, e o copie trasă la indigo a vegetației, dragostei de viață.
Îmi pare bine că oamenii noștri speră la o viață mai decentă. Însă, regret, că din indiferența noastră, uităm că au rămas mii de probleme nesoluționate, că adevărul n-a fost spus până la capăt, că minciuna stă în capul mesei și noi suntem în stare să ne regăsim în ea. De ce? Pentru că nu avem curaj. A câta oară, ne convingem că în lupta între bine și rău nu întotdeauna învinge binele. Și atunci, e nevoie să fim un tot întreg, să nu ne ascundem unii în spatele altora, să croim noi înșine drum spre adevăr, așa cum îl tăinuim de decenii în sufletele noastre.
E nevoie să fim adevărați cetățeni ai acestui pământ căci în numele lui trăim și în solul lui ne întoarcem când vine vremea să ne despărțim de această lume. Suntem oameni ai pământului, trebuie să știm a alege grâul de neghină, să nu credem vorbelor frumoase, ci să dăm preț faptelor. Să punem în capul mesei onestitatea, adevărul, cumsecădenia, milostenia. Să lăsăm să intre primăvara pentru a topi ninsorile cernite în ele.
