Printre puținele doruri mari pe care le port în piept fără speranța să le potolesc cândva este și cel de Poetul GRIGORE VIERU. Când zic„ dor de GRIGORE VIERU”, mă prind la gândul că aștept să-l văd la emisiuni TV, la întâlnirile cu copii, întâlniri la liceele din raionul Sângerei la redacție, chiar, când privea cu atenție în jur ca să ne deslușească pe cei care se întâmpla să fim în acel moment, apoi, apropiindu-se pe rând de fiecare dintre noi, care-l sorbeam cu privirea, ne întreba cu vocea-i blajină, părintească: „Ce mai faceți, măi copii”? La auzul acelei întrebări , rostită cu voce blândă și duioasă, chiar dacă nu mai eram demult așa cum ne vedea el, ne simțeam cu adevărat copii.
Și nu doar copii, ci copii ocrotiți. Și asta fiindcă, avându-l pe GRIGORE VIERU în preajmă, ne simțeam mereu protejați.
Și îmi mai e dor de GRIGORE VIERU, cel care venea la chemarea doamnei Ecaterina Atanasov profesoara limbei și literatura româmă, să le citească liceenilor, dar și nouă, în premieră, așa cum ne mărturisea, un proaspăt poem. Sau venea, pur și simplu, la fel cum te întorci acasă de undeva, de oriunde, așa cum obișnuia dânsul să zică, fără vreun interes anume. Zicea că a venit pentru puțin timp, se întorcea de la nordul republicii și nu putea să nu treacă și pe la noi, stă puțin timp și pleacă. Dar pleca mult trecut de orele de program, și nimeni nu se grăbea acasă. Or, prezența lui crea un confort pe care ți-l poate oferi doar propria casă. Acele clipe erau sublime, înduioșătoare, înălțătoare, cele mai memorabile. Îi simțim atât de acut lipsa. Acum fără el parcă am viețui într-un pustiu.
Continuarea citiți n.7 din 11 februarie 2022
