Grigore Vieru care, prin înțelepciunea sa, prin profunzimea sa, a îmbrățișat...

Grigore Vieru care, prin înțelepciunea sa, prin profunzimea sa, a îmbrățișat infinitul

17
DISTRIBUIȚI

Acum 14 ani, în perioada zilelor eminesciene, crunta veste că Poetul Grigore Vieru nu mai este făcuse să împietrească până și piatra, cutremurase întreaga ființă de bună-credință a românilor, oriunde se aflau. Înghețase până și gheața de la golul necruțător care nu va mai fi umplut vreodată cu prea luminoasa lumină, cu prea calda căldură, cu prea omeneasca omenie cu care fusese dăruit la naștere Poetul.

Vieru este al nostru, al tuturor, spunea zilele trecute Elena Fetescu din satul Copăceni.

N-aș fi crezut atunci, în acea zi, în acele zile, că la 14 ani de la plecarea către Domnul a Poetului, la locul lui de veșnică odihnă vor veni doar… Puțini de tot erau ca să-și aplece fruntea în semn de recunoștință pentru că a existat, pentru că nu s-a cruțat, pentru că ne-a făcut viața frumoasă și luminoasă, pentru că a lăsat alături de moștenirea eminesciană, moștenirea sa viereană, din care gustăm cu toții în cele mai diverse împrejurări când vrem să-i spunem mamei că o iubim, când ne e trist, când avem nevoie de un sprijin, de o alinare, când vrem să ne exprimăm dragostea ființei iubite.

Recitind zilele acestea „ Mișcarea în infinit” a lui Grigore Vieru, mi-am dat seama că atunci, la Marea Despărțire, (2009), poate  doar Poetul nu se îndoia de faptul că memoria noastră este scurtă. Că durerea noastră nu ține mai mult decât drumul până la cimitir. Sunt convinsă că nu se îndoia de lucrul acesta, fiindcă altfel nu ar fi ajuns la o concluzie tristă: „Omul nu are decât un singur prieten: mama. Și un singur dușman – moartea. Ceilalți nu sunt decât o năzărire.” Iartă-ne, dragă Poete, că marea majoritate dintre noi nu încercăm să te contrazicem. Iartă-ne, dragul nostru Poet, că ne-am molipsit până în măduva oaselor de dragostea și grija pe care  ni le purtai.

Oare chiar experiența de viață  să-l fi făcut atunci pe Poet, când umbla pe jos să vadă cât de frumoasă este vatra noastră străbună, să mărturisească, de parcă s-ar fi aflat sub patrafir: „ Caut Cuvântul pentru că nu mai am nimic de găsit în lumea asta afară de iubirea lui.” Scriu și simt cum mi se ridică un nod în gât, încercând să-mi imaginez ce l-a făcut să ajungă la această concluzie. Și, îndrăgostit de cuvânt, devotat cuvântului, căruia îi putea încredința tristețea și bucuria, dragostea și alinarea. Poetul mai scrie, ce frumos mai scrie: „Uneori îmi vine să mănânc Cuvântul ca pe floarea d salcâm în copilărie”.Ca un îndemn să fim atenți cu cuvântul, ce vorbim și cum vorbim. Poetul se minunează: „ Ia uitați-vă ce minune de slovă la Cantemir, care spune că un cuvânt grăit nu poate fi dezgrăit”…

Citesc și mă minunez de imensitatea Grigore Vieru, de infinitul Grigore Vieru care, prin înțelepciunea sa, prin  profunzimea sa, a îmbrățișat infinitul, s-a contopit cu infinitul. Și mă gândesc că cine l-a cunoscut pe Grigore Vieru, sau cine îl caută ca să-l cunoască, iar el este în librării, în biblioteci, în școli, cunoaște infinitul.