Dumitru SCOROPAT face parte dintre primii tineri ostaşi ai Forţelor Armate din fosta Uniune Sovietică care şi-a susţinut serviciul militar în Afganistan. Pentru meritele sale a fost onorat cu Meritul Civic. Din partea camarazilor – cu onoarea de a le fi preşedinte de-a lungul a 29 de ani de la retragerea trupelor sovietice din Afganistan, demobilizarea lor şi revenirea acasă. Pe cât de multă lumină îi revarsă în suflet această onoare, pe atât de multă greutate poartă el în suflet prin consecinţele lăsate de acest război. Majore însă, deasupra la toate sunt grijile sale faţă de camarazi, fraţi de luptă şi de suferinţă. Prin funcţia care i-au încredinţat-o el este fratele mai mare, cel mai puternic şi grijuliu, cu respect faţă de toţi.
-_Aţi trecut prin multe cumpene în timpul operaţiunilor militare, în Afganistan, Dvs cât şi camarazii care astăzi fac parte din organizaţia care o conduceţi. Cum a fost la război?
„Aşa este, am avut cumpene, dar am scăpat viu şi de aceasta îi mulţumesc seară şi dimineaţă Bunului Dumnezeu. În război nevoia te uneşte, îţi creşte în suflet sentimente de frate şi grijă unul faţă de altul. Pe cei care ne-a unit războiul nu ne-a mai despărţit din acel moment. Uniţi suntem până în prezent cu cei vii, cât şi cu cei care-i comemorăm şi le păstrăm sfântă amintire. La război nu toţi am fost alături , într-un batalion, dar acum suntem o mare familie,Uniunea Veteranilor din Afganistan. După război am aflat, acasă venind că Mihai CIUBUC, bunăoară, acum agent economic în domeniul agriculturii din satul Cubolta, a luptat alături de noi. Era pe aproape de Kandahar, unde era dezlocat batalionul nostru, dar la război nu ne-am întâlnit. Eram 21 de băieţi, diferiţi, 8 naţionalităţi, dar uniţi ca fraţii. După cum cred şi spun totdeauna: în război nevoia şi suferinţa te uneşte.Toate momentele groaznice, cu pericol pentru viaţă le ţin minte. La tot pasul câmpul era minat, mai ales podurile, pe unde trebuia să trecem. Ca să ne protejăm viaţa căutam să mergem pe urmele altora care au trecut până la noi. Era o lecţie care o învaţasem. Am dat cu maşina peste loc minat. Era la volan Gheorghe CERNOGAL. Ca să ne salvăm viaţa a trebuit să abandonăm maşina, s-o facem să se prăbuşeasă sub pod, zburănd în aier. Atunci Gheorghe a rămas fără acte, fără maşină, totul a ars, dar ne-am salvat vieţile. Era oribil nu doar războiul. Ne-a crucit pe toţi viaţa oamenilor din această ţară, modul lor de trai, casele construite din lut, mici, scunde, fără fundaţie, pe care le lua valul de furtună sau de ape. Moment în care se apucau de construit altele. Viaţa lor era diferită total de acel mediu din care venisem noi. Suportam temperaturi de 50 grade cu plus. Era distrugător pentru noi şi istovitor. Purtam în spate încărcătură de peste 50-60 de kilograme-muniţii, aruncătoare de mine. Cel mai tare ne-a uluit că pe calendarul lor scria atunci anul 1359”.
– Ce sentimente nutresc camarazii pentru jertfa lor păcii şi liniştii ţării, datoriei intrernaţionaliste, misiune pe care au îndeplinit-o cu riscul vieţii?
„Acum doar sănătate şi dorinţă de a se reântâlni, revedea unii cu alţii…
Mai departe puteți găsi în ziarul numărul 7 din săptămâna trecută
