Încă o toamnă fără, marele nostru poet ADRIAN PĂUNESCU. O toamnă de aur, vie, luminoasă, născută parcă din nemuritoarea-i poezie. O toamnă minunată în afară, dar care apasă greu, până la lacrimi, pe sufletele noastre, care-i simțim lipsa până în miezul inimii, până la sânge. Deși poate, astăzi, când îl comemorăm pe marele poet, ADRIAN PĂUNESCU este, mai mult ca oricând, cu noi.
Iar dumnezeiescul Festival internațional „ Galbenă gutuie”, desfășurat tradițional în satul Copăceni, ne unește parcă într-o suflare îndreptată spre Cel de Sus, pe toți cei din această palmă de pământ însângerat, cărora ne este drag mereu.
Comemorarea, ce a avut loc într-o atmosferă sobră și demnă de memoria Poetului, ne-a cuprins într-o lacrimă de dor de Țara pe care a iubit-o mai presus de orice Poetul.
Acum, când scriu aceste rânduri, îmi mai străruie aroma gutuilor la care se mai adaugă și aroma gutuilor din copilăria mea și din cea a copilăriilor Dumneavoastră, cei care ați fost prezenți la Copăceni, la festivelul celui care ar fi trebuit să trăiască încă mulți – mulți ani și, mai ales, a celora care n-au fost la această splendidă manifestare, din cauza acestui sezon de toamnă care „ te abate cu ispita de la trebi”, vorba lui MIHAI EMINESCU, lângă care, dar și lângă GRIGORE VIERU, își scrie acum genialele sale poeme ADRIAN PĂUNESCU. Nu știu dacă le vom înțelege cândva pe cele pe care le scrie și ni le trimite acum Poetul, tot așa precum nu le-am înțeles nici pe cele ale lui MIHAI EMINESCU și GRIGORE VIERU, căci și ei ne-au trimis de Acolo câte ceva, pentru a-i înțelege și, mai ales, pentru a ne înțelege rostul nostru pe acest pământ. Noi însă până la înțelegerea rostului nostru pe pământ mai avem „ o cale-atât de lungă…”
ADRIAN PĂUNESCU este și va rămâne una dintre cele mai marcante personalități ale literaturii române din a doua jumătate a secolului douazeci și începutul secolului douăzeci și unu.
Activitatea sa pe tărâmul cultural a lăsat o amprentă adâncă, deosebită, în inimile românilor de pretutindeni.
Patosul poeziei sale, prin simplitatea exprimării, a atins cele mai sensibile coarde și a pătruns adânc în sufletul românesc.
Este incontestabil impactul poeziei sale în deșteptarea și păstrarea simțului demnității naționale a românilor din Țara și de peste hotare.
Prin puterea Cuvântului rostit de El nu înceta să amintească Țării că existăm. Prin tot ce a făcut, a ars. A ars ca Flacăra nemuritoare, istovitoare. Și, într-un final, a cedat. A cedat muntele ADRIAN PĂUNESCU, și nouă ne este frică de faptul că am rămas fără de scut. S-a stins un astru care emana lumină și căldură pentru noi. Doamne, fă ca în lipsa marelui dispărut, în lipsa clopotarului PĂUNESCU, să nu se aștearnă uitarea între frații de dincolo și de dincoace de Prut.
PĂUNESCU s-a stins, dar Flacăra lui arde. Ne luminează și ne încălzește prin miile de versuri lăsate nouă cu o generozitate neîntrecută, alimentându-ne certitudinea că și acolo, sus, la Dumnezeu, poetul-mesager va convoca neapărat „Flacăra” sau „Totuși iubirea,” cenaclul său de mai târziu, ca să răsune în întreg raiul ruga noastră comună: „Doamne, ocrotește-i pe români!”
Tamara Gumovschi, profesoară de limba și
literatura română, Gimnaziul „ Ion Vatamanu”.
