În pofida faptului că limba română ne slujește anul împrejur, noi o adulăm doar într-o singură zi din cele doisprezece luni. Oare n-o să ne roșească obrazul nici la actuala aniversare din august pentru că nu știm a câta oară învățăm primele strofe din „Limba Noastră” și uităm de fiecare dată, imediat după ce aflăm de numele autorului acestei opere viabile?
După părerea mea, ar trebui să-i aducem omagii în fiecare secundă acestei dulci ziceri, deoarece este o binecuvântare a poporului nostru- și să ne lăudăm cu ele făcându-le publice în această zi de suflet: 31 august. Din păcate, crierul nostru se încordează enorm în ajunul sărbătorii menționate, pentru a pune punct la câteva fraze uzate. Când folosesc cuvântul „noi”, am în vedere majoritatea populației Republicii Moldova, deoarece este o realitate că încă „cei mulți” nu știu cine sunt și ce limbă vorbesc.
Nichita STĂNESCU scria: „A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o „duminică”. Deci de fiecare dată când dăm frâu liber vorbirii, trebuie să simțim duminica, adică sărbătoarea, în inimă.
Este jalnic modul de a vorbi al unor tineri de astăzi – ei pretind că sunt la modă folosind numeroase rusisme sau chiar vorbind limba rusă – ea nefiind cea învățată acasă sau la școală. Nu zic că rusa n-ar fi o limbă frumoasă, însă ei sunt departe de limba lui Tolstoi sau a lui Lermontov. Consider că e o crimă să transformi vorba ta națională într-un amalgam de moșteniri supreme, corcitură ce o auzim frecvent pe străzile orașelor sau pe ulițele satelor noastre.
Alții transformă dialectul moldovenesc într-o așa zisă limbă moldovenească, justificându-se că a folosit-o chiar și SADOVEANU, însă tot STĂNESCU scria: „Limba română a primit în sine, ca pe un meteorit, vorbirea sadoveniană” – și la urma urmei, cine mai folosește astăzi exprimarea lui Ștefan cel Mare, confirmată de testamentele lăsate de el?
Ar trebui să pornească o revoluție a exprimării care are drept scop zidirea noastră sufletească. M-am întristat nespus când am auzit-o pe mătușa mea, după ce revenise din vizită de la copii de la București: „Cât am stat acolo, m-am învățat să vorbesc și eu ca ei, numai că aici, în sat, mi-i rușine să vorbesc la fel, că mă râde lumea.” Iată că am ajuns să ne sfiim de limba noastră pură, în loc să ne încurajăm reciproc să comunicăm în acești psalmi fără de pată.
Nu obosesc să respect la nesfârșit, dacă va fi nevoie, cuvintele marelui EMINESCU, vorba lui fiind chiar nesfârșită: „Limba română e unica în Europa care n-are propriu vorbind dialecte. Pe-o întindere de pământ atât de mare, despărțiți prin munți și fluvii, românii vorbesc o singură limbă.”
Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de ziua de 31 august și să revenim în fiecare an la ea cu noi progrese fonetice și cu un suflet care să clocotească la rostirea fiecărui cuvânt românesc.
