În una din nopțile trecute avusesem parte de un vis straniu și sinistru. Se făcea că înalții demnitari erau deposedați de facultatea de a vorbi, iar restul populației (păturile de jos), în plus, înzestrată cu o calitate extrem de utilă – aceea de a gândi (la rece, în orice situație).
Apoi visul meu luă o întorsătură inopinată. Se făcu întuneric beznă, de nu se vedea nici țipenie de personaj de basm. Înspăimântată, nereușind să deslușesc nimic prin pâcla densă a întunericului amenințător, alarmându-mă și mai mult, îmi ridicasem disperată privirea spre cer ( gest tipic celor ce nu mai știu să vază nimic bun aici, pe pământ). Îmi ridicasem, deci, ochii spre cer și fusesem izbită de o lumină strălucitoare, de un alb ce venea în dezacord cu bezna în care mă pomenisem. Încercam să înțeleg care este sursa jetului puternic de energie. Nu izbuteam, căci, cu cât perseveram în a privi atent, cu atât mai puternică devenea Lumina. Voiam totuși să văd. Am văzut. Nu, nu era nici un apel de tip OZN. Era mult mai grav. De ce groaza îmi întrase în casă, punând stăpânire pe întreaga-mi ființă? Pe cerul întunecat apăru, luminată, o icoană. O icoană frumoasă, din cele ce împodobesc casa mare a bunicii Ana Borș, din satul Pepeni și pe care nu te mai saturi să o admiri. Era nespus de frumoasă icoana și chipul Fecioarei Maria. Dar, ceva schilodea întreaga imagine, știrbindu-i din perfecțiune. După ceva timp, lumina păli vădit și reușisem, în fine, să depistez sorgintea defectuoasă a imaginii. Minunea imaginei, plină acum de fisuri, avea aspectul deplorabil al unui castel de nisip năruit, al unei bule de săpun în spargere, al unei conștiințe în paralizie și descompunere al unui neam în dispariție…
Nu-mi puteam rupe ochii de la icoana ivită pe bolta cerului, în mijloc de noapte lugubră. Ceva mă făcea să mă simt infuzată de milă. O lacrimă se scurse pe obrazul imaculat al Preasfintei, o lacrimă izvorâtă din rana-n care zăcea încă ciobul înfipt mișelește. O rană mereu deschisă, mereu sângerândă, incurabilă…
Mă trezii îngrozită, cu fruntea de sudoare, fugind de visul nebulos și profetic. Și primul gest, primul gând fuse de a căuta icoana din colțul odăii. O găsisem la locul ei obișnuit. Răsuflasem ușurată, dându-mi seama că totul nu fusese decât un vis urât. Închisem liniștită ochii, spunându-mi că icoana noastră era întreagă, voiam să dorm, să las realitatea la o parte cu toate elementele ce o constituie, să uit de toți cei care, prin puterea și originalitatea prostiilor lor, fac icoanele să plesnească și sfinții să lăcrimeze.
E miez de aprilie la Sângerei… Mergeam zilele acestea pe strada centrală a orașului și dintr-o dată, mi s-a părut că aud un pocnitură ciudat… Mă uit sub picioarele mele și observ asfaltul crăpat: câteva fire de iarbă își făceau loc din dedesubturi către lumină.
Atotputernice fire de iarbă care ați învins asfaltul.
De ce vă compar cu energia acestui popor pe care o aștept să răzbească – prin noi, tinerii, copiii – victorioasă în această primăvară.
Victoria Borș, studentă Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării USM
