Către tine este scrisoarea. Au trecut doi ani de când nu mai ești lângă noi. Mai cu seamă lângă mine. Netezesc hainele tale. Sărut cămășile. Vorbesc cu ele în fiecare dimineață. Le păstrez ca pe o amintire. Nu sunt o nebunie toate aceste lucruri, le-ați spune celor care citind aceste rânduri ar gândi altfel.
De sfintele paști , țin minte, dimineața cântam „Hristos a înviat!”. Eram cu toții bucuroși de această lumină îngerească: fiica Ala, ginerele Igor, nora Tatiana, nepoții tăi : Alexandru Batin, Alexandru Hăbășescu, nepoțica Alisa, feciorii tăi, Alexandru și Ghenadie. Ei nu te uit. Fără tine se simt singuri. Ai răbdat toate nazurile și cochetăriile mele. M-ai iubit mult de tot. Citea-i cu drag versurile pe care le scriam , cum ar fi: Lângă mormântul tău cântă o privighetoare/ Este veselă,nimic nu o doare/ dar m-a văzut pe mine lăcrimând. /Și s-a oprit , nu – mi mai era de cânt.”
Mă doare că nu vezi că afară-i soare. Că au înflorit pomii sădiți de tine. Și liliacul din prag care îți era atât de drag. Ai fost un bun gospodar. Avea–i grijă de toate: de ogradă, casă, masă. Eu aveam grijă de școală. De lecții,copiii, și poezii. Acum și acestea nu mai aparțin, sunt ale trecutului.
Închei scrisoarea către tine și la sfârșitul ei eu scriu:„ Vino, la mine , te rog, măcar în vis”.
