Atunci când ne naștem și urcăm în tren, întâlnim oameni despre care credem, că ne vor însoți pe tot parcursul călătoriei noastre: părinții noștri. Din păcate, adevărul este altfel. Ei coboară la o stație și ne lasă pe noi fără dragostea și atașamentul lor, fără prietenia și compania lor. E drept că în tren urcă alte persoane care vor ocupa un rol important în călătoria noastră. Acestea sunt frații noștri, prietenii noștri și acei oameni minunați pe care îi iubim. Unele dintre aceste persoane care urcă în tren, privesc călătoria ca pe o plimbare scurtă. Alții găsesc numai tristețe pe parcursul călătoriei. Și mai există și alții în tren, care sunt permanent prezenți și gata de a oferi ajutorul lor celor care au nevoie de ei. Unii lasă în urma lor când coboară un dor veșnic…Unii urcă și coboară, și noi abia i-am observat. Ne miră faptul că unii pasageri, pe care îi iubim cel mai mult, se mută în alt vagon și ne lasă singuri în această etapă a călătoriei noastre. Bineînțeles, noi nu ne lăsăm opriți și ne străduim să-i găsim și să ne înghesuim, să trecem și să ne mutăm. Din păcate, uneori nu ne putem așeza lângă ei, deoarece locul e deja ocupat. Nu face nimic, așa este călătoria: plină de provocări, vise, fantezii, speranțe și despărțiri… dar fără întoarcere. Deci, trebuie să facem călătoria în felul cel mai bun posibil. Să încercăm să ieșim la capăt cu cei care călătoresc împreună cu noi, și să căutăm ceea ce este mai bun în fiecare dintre ei… Să ne aducem aminte, că în oricare etapă a călătoriei poate exista un tovarăș, de-al nostru care să ezite și care, are nevoie de înțelegerea noastră. Și noi vom șovăi des și va exista cineva care să ne înțeleagă. Misterul cel mare al călătoriei este că nu știm când vom coborâ definitiv din tren și nici când vor coborâ cei ce călătoresc alături de noi, nici măcar cel care stă pe locul de lângă noi. Cred că o să fiu cuprinsă de duioșie, atunci când cobor definitiv din tren…
Da, cred acest lucru. Despărțirea de câțiva prieteni pe care i-am întâlnit în timpul călătoriei, va fi dureroasă. Va fi trist să-i las singuri pe cei mai dragi mie. Dar am speranța că odată și odată va veni gara centrală, am senzația că am să-i văd sosind cu bagaje pe care încă nu le-au avut atunci când au urcat în tren. Ceea ce mă face fericită este gândul că și eu am avut partea mea în sporirea bagajelor lor și în creșterea valorii acestora.
Dragi cititori, prieteni, noi să ne străduim să avem o călătorie bună și ca la sfârșit să putem spune că a meritat o asemenea osteneala. Să încercăm să lăsăm după noi, când coborâm, un loc gol care lasă dor și amintiri frumoase la cei care călătoresc mai departe. Celor care sunt parte a trenului meu, le doresc Călătorie plăcută.
Mariana Doagă, orașul Sângerei
