Repostez un alt poem de dragoste din creația mea: o iubire neîmplinită dintre două flori personificate – sentiment netrăit din cauza orgoliului și a prejudecăților.
Pe o margine de câmpuri, șerpuia un drum de țară,
Lângă el, sublim, în rânduri, creșteau floril în plină vară:
Clopoței de-orice culoare, păpădii și-un Trandafir,
Ce era frumos ca prințul florilor cu-al lui potir!
O mândrețe parfumată, cu petale curcubeu,
Ce-avea floarea colorată și veșmintele-i de zeu!
Unduia cu frunze fluturi, printre fire de mohor,
Încât florile de-alături suspinau cu mare dor!
“Ce frumos e Trandafirul!” Toată lumea îl iubea!
Însă el pleca potirul cel cu rouă și-și sorbea
Frumusețea sa divină din mireasma boabelor,
Se tot căuta-n lumină și-n oglinda apelor!
Se iubea pe sine însuși ca pe soarele din cer
Și credea că-a lui splendoare e minune și mister,
Până când zări alături, în desișul înflorat,
O plăpândă floricică cu chip gingaș, speriat.
Avea forma unei stele cu petale viorii
Și bobițe de mărgele peste frunzele-i zglobii,
Roua de mărgăritare o făcea o dulce stea
Și-n lumina de la soare ca un astru strălucea.
Trandafirul, prea buimatic, se-ntrebă: ah, oare cine
Să fie această floare? Este de la Mărăcine?
E frumoasă ca o zână și i-i dragă, însă ea
Este-o floare-scai și-atuncea nu-i pentru iubirea sa!
Zilele treceau de-a valma, ba cu soare, ba cu nor,
Trandafirul, din orgoliu, se usca de al lui dor.
Nu-ndrăznea să-i spună florii Mărăcinelui urât
C-o iubește și-n visare este-al ei tăcut iubit.
În sfârșit, trecuse vara, florile s-au scuturat
Și pe drumul cel de țară, toate-n grabă s-au uscat.
Iar în locul suferinței, al iubirii fără dor,
Zăceau goale-n neființă, două flori și spinii lor.
