La Heciul Vechi va crește un stejar,
Sădit cu ani in urmă de-un Bărbat,
Și-n primăveri senine, iar și iar,
Va suspina mereu, desperecheat.
Câte-un inel în fiecare an
Va desena-n tulpină legea firii,
Va plânge frunza verde de pe ram,
Vor roura sub stele trandafirii…
S-a dărâmat un Zid de la Cetate,
S-a stins un astru viu, ce lumina
Istoria cu gloriile toate!
Pământu-acesta un Orfeu avea.
Ci el , cu lira sa neînfricată,
Până-n străfunduri negre coborî,
Ca să ivească perle nestemate,
Ce peste ani mereu vor dăinui.
O sfântă taină peste crengi s-așterne
Și-n inima stejarului rănit…
E taina Lui și-a liniștii eterne,
C-a fost și Om, nu doar Poet, și a iubit.
Stejarul Lui stă treaz în miez de noapte,
Ca să nu fure zorii vreun cioroi,
Ascultă clopotele vechi, ascultă șoapte,
Și-așteaptă Invierea de apoi.
Iar din semința lui vor crește mâine,
Făcând cu rostul vieții legământ,
Cu rădăcinile în vechile țărâne,
Pui de stejar, cu fruntea verde-n vânt.
Și –or fi acești stejari din Heciul Vechi
Feciori preademni străbunilor de ieri,
S-or ridica alăturea, perechi,
Spre alte lumi, spre alte primăveri.
Iar cei cinstiți cu numele ce-l poartă
Vor priveghea, cu stima lor și grija,
Trăind frumos , aleși fiind de soartă,
Să crească-n slăvi Stejarul lui Dabija!
Tamara Gumovschi-Pascari,
profesoară LLR, Gimn. ,,Ion Vatamanu”,
Mîndreștii Noi
