Strigătul copiilor din satele noastre mici nu este unul de moft și nici unul de răsfățare. Este un strigăt de disperare și de supraviețuire. Nu e doar un strigăt izolat, ci unul colectiv. E un strigăt atât al copiilor, cât și al părinților, al cadrelor didactice, al satelor raionului, al viitorului nostru. Recunoaștem, par de netăgăduit intențiile celor de la ministerul de resort de a face ordine în sistemul de învățământ de la noi, în care prea multe s-au acumulat de-a lungul anilor.
Dar, păzea, din prea multă osârdie să nu aruncăm, vorba populară, odată cu scăldătoarea și pruncul din albie. Par plauzibile argumentele în favoarea liceelor mari și puternice față de niște gimnazii mici și nedotate. Însă, a închide până și clasele primare din unele sate înseamnă a închide orice viitor și pentru respectivele localități din raionul Sângerei. Poate ar fi mai judicios să fie lăsate în continuare măcar primele patru clase de gimnaziu în toate localitățile. Altfel riscăm să transformăm pentru mulți pici de doar 7 ani școala într-o adevărată corvoadă. Căci una este să-i trezești la ora 5-6 pe niște copii de clasa a 5-a și alta este pentru niște copii de clasa 1. Pe lângă faptul, deloc neglijabil, că la noi multe din drumurile locale sunt impracticabile pe timp de iarnă la care se adaugă vulnerabilitatea autobuselor galbene, care nu s-au adeverit a fi de cea mai bună calitate…
Dar, poate, mai întâi de toate ar fi firesc să ne punem întrebarea ce urmează a se întâmpla cu satele Țâplești, Bursuceni, Sloveanca, Cozești… În cei 31 ani de independență, noi, în loc să edificăm ceva la sate, mai multe am distrus; spitale, căminele culturale, Casele de Cultură, bune-rele cum erau, s-au părăginit în mare parte, „luminițele”- alte focare de cultură -, au dispărut și ele. Acum dacă se mai închid și școlile – dispar cu ele până și micile biblioteci din sate. Ce rămâne în lipsa lor ? Doar baruri pline de vodcă și bere contrafăcută. Alt fapt îngrijorător – ce-ar însemna un sat fără de nici un învățător în el? Unde vom ajunge oare? În loc să mai temperăm exodul tinerilor de la sate, noi, dimpotrivă, îi forțăm. Să nu uităm că toate satele noastre, chiar și cele mici, au avut în perioada interbelică și în cea totalitară școli primare. Părinții sau bunicii noștri în patru clase românești au învățat atâta istorie, geografie, matematică, încât nimeni nu poate afirma că nu au învățat carte. Pentru ca noi să ajungem acum, în secolul XXI, le asigurăm copiilor de la sate șansa de a rămâne analfabeți. Să privim cu ochii realitatea. Citisem o statistică că, în ultimii ani, numărul analfabeților la sate a crescut înspăimântător, fapt care împreună cu sărăcia și cu alți factori obiectivi au dus până la comiterea unor crime nemaiîntâlnite pe la noi. De parcă nici nu ar mai fi satele noastre de cândva. Ele îmbătrânesc, apoi dispar… Dar, veșnicia, să nu uităm, s-a născut la sat. Acolo rămâne nesecatul izvor din care ne împrospătăm cu toții forțele și speranțele noastre în ziua de mâine. Să nu tăiem cumva noi înșine craca de care ne ținem.
