A venit zilele acestea Ploaia mult așteptată… Am auzit întâi un ropot asurzitor ce cobora dinspre Ponoare, apoi a tăbărât supărată și lacomă cum n-o mai văzusem până atunci. Ploaia nu venea de sus, din ceruri, din nori, dar curgea ca o perdea dinspre Ponoare, o perdea verticală și deasă ce se apropia văzând cu ochii de locul șotronului meu. Am fugit speriată din fața ei, pentru că nu m-au ajutat nici sandalele, nici lacrimile, nici rugămințile.
Ploaia, hulpavă, m-a ajuns în drumul spre casă, de mi-a umplut sufletul și tot osciorul și așa am însușit, încă o dată, gustul celui învins.
Din ziua aceea, n-am mai vrut să fiu zână și nici prințesă. Mi-am dat seama că nu te poți pune cu ploaia, cu soarele, cu pădurea, că sunt întâmplări și lucruri mai puternice, care n-ascultă de poruncile omenești. Și am început să văd lucrurile cu mai multă tandrețe, proaspăt, cu fior. Poate s-a făcut mai mult loc în suflet și eu am dobândit râvnă și tărie.
„ Numai sfânta rugăciune ar ști să-ți răspundă”, îmi spunea Buna, obosită de întrebările cu care o tot sâcâiam, ca să aflu câte nu știam încă pe lumea asta. Și, de atunci, am început să caut sfânta rugăciune – o căutam printre copacii de la marginea satului meu Bălășești, printre florile de pe buza drumului, o căutam ascultând glasul cucului, urmărind gâzele, iarba, melcii, dar mai ales o simțeam printre file sfinte, unde am perceput că rugăciunea se lipește doar de unii pe care-i știe ea de încredere. Și asta m-a îndrăgit și m-a luminat. Iar Ploaia a rămas să-mi fie rudă. Una dragă și înțelegătoare.
Victoria Borș, studentă Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării USM
