(Interviu realizat cu clericul Bisericii „ Naștereea Maicii Domnului” din satul Vrănești, Marcel DODU)
A avea un loc în care să te duci este ceea ce numim „acasă”. A avea pe cineva să iubești este ceea ce numim „familie”. A le avea pe amândouă este ceea ce numim „o binecuvântare”.
– Preacucernice părinte protoiereu, având ca exemplu familia dumnevoastră, permiteți-mi să vă întreb care sunt principiile de întemeiere a unei familii ?
„O căsnicie se poate întemeia pe o iubire adevărată și pe o coordonată exclusiv creștină. Dragostea are multe laturi, una e să te îndrăgostești și altceva e să ții la o persoană conștient, treaz, cu o mare dorință de a întemeia o familie. Trebuie să înțelegi dacă ești în stare de a asigura și a fi cap al familiei. Pentru mine ca teolog o mare importanța o are și rugăciunea, noi cerem milă și îndurare de la Dumnezeu ca să ne ofere ceea ce socoate de cuviință pentru familia noastră. ”
– Cum putem ști că partenerul de viață e cel ce ni-l dăruiește Dumnezeu?
„Când faci alegere în căutarea partenerului de viață e ca și cum alegi o carte, te uiți dacă ți se potrivește, analizezi, dacă îți este de folos sau nu.
Trebuie să simți că celălalt e pentru tine. Există o forță nevăzută în tine, care te ajută să vezi cum se manifestă cel ales, îi vezi cumințenia, dorința de a se dărui, dacă gândurile și scopurile sunt comune.”
– Care este rolul copilului în viața familiei?
„Copilul trebuie primit, întâi de toate. Copiii sunt lăstarii familiei, viitorul ei. Orice copil ce se naște, schimbă viața și concepția lucrurilor. Copilul e un foarte mare Dar. E și firesc ca un copil care este rodul dragostei bărbatului și al femeiei să unească interesele lor comune. Copilul unește. O comparație în biserică a relației de comuniune este familia spirituală a lui Dumnezeu. Această relație temeinică: tata, mama, fiul trebuie să fie un scop, un idial pentru binele familiei pământești.”
– Care sunt greșelile cele mai mari pe care le fac părinţii în educarea copiilor?
„Una, pe care eu o socotesc a fi cea mai mare, este operarea cu o măsură pe care copiii văd că nu o împlinesc părinţii înșiși.
Eu cred că o pedagogie mai relaxată un pic, mai smerită, este mai potrivită. Copiii să vadă la părinţi că-și asumă autocritic ei înșiși neputinţele. E ușor să spui ce trebuie, e foarte ușor, dar dacă copilul vede la tine că tu nu faci minimul din ceea ce trebuie, se face o scindare în el, în mintea lui: „Păi, mie tata îmi cere să nu fac asta, dar el face.” Asta provoacă foarte mare dezechilibru. Părintele rămâne a fi exemplu pentru întreaga viață.”
– Urmăriți probabil mai multe familii, mai ales cele tinere, care întâmpină situații dificile sau fac unele greșeli, cum le-ar putea depăși?
„Factorul determinant într-o situație de criză este omul însuși, lăuntrul lui. Bătălia cea mare se dă înlăuntru. Și situaţiile neplăcute a familiei sau, se datorează crizei persoanei. Deci, criza familiei este o criză a persoanei. E recomandat ca tânara familie să vină în biserică să se sfătuiască cu preotul duhovnic. Preotul dorește binele în orice familie. Mult înseamnă cunoștințele, despre viața de familie și rolul fiecăruia în familie. Dacă familia are credință în Dumnezeu, are Icoana hramului casei și se roagă neîncetat, atunci va aștepta neapărat ajutor de la El. Dacă un membru al familiei poate cuprinde starea de suflet al celuilalt, nu ar fi neînțelegerea familiară.”