Făceam haz uneori de o expresie, devenită clișeu între studenții facultății noastre, de care nu uită cu absolut nici o ocazie un lector superior, cum că „omul miroase a ceea ce i se dă să mânânce.” Prea copii sau poate prea maturi ca să tolerăm atentatul la relaxarea noastră, pe care ne-o credeam meritată, la ore, în pauză sau la oricare întâlnire cu dumnealui, mai cu seamă când de fiecare dată ne teroriza cu aceeași frază, nu am încetat în nici o pauză să utilizăm expresia ca pe un adevăr cu adevărat „filozofic”, dându-ne aere de oameni deștepți, cum de altfel ne-o cerea și „profunda” expresie…
Nu știu câți dintre noi o detestau și câți îi atribuiau o doză de adevăr, făcând totuși glumă pe seama ei doar pentru a nu deveni cioara albă, știu doar că mulți dintre noi au utilizat-o mai apoi în contexte care nu cereau vopsitul forțat în negru al ciorii.
Fenomenele de la noi, ce își agravează statutul de „ieșit din comun” ( dacă nu ar fi mai cu cale de le calificat drept „nebune”) pe zi ce trece, pe drept cuvânt, vor să ne facă a mirosi a oroare, dizgrație, falsitate, înjosire, actori de mâna a zecea, a urină de porc ( ar zice o vorbă populară)… Nu sunt negativistă din fașă, cum mi-a reproșat o doamnă, care se credea originală, folosind fraze auzite undeva, dar prea mă împiedic în fiecare zi, în fiecare oră de o intenție de îndobitocire… Cazul Casei Presei nu mai are rost de comentat. Fenomenul infiltrării puterii în mass-media și în tot ce „ mișcă” sub soarele ce ne încălzește ciuboțica sau ciorchinele – țărișoarei noastre, care nu mai seamănă de acum nici a una, nici a alta, e expirat și el. Neliniștea ne-o creează de acum cei cu crucea la piept și cu cuțite la buzunare. Trădarea „patriotului”, care a provocat vomă mulților înghețați prin corturi, dar înfierbântați de orizontul abia perceptabil, și-a aruncat demult masca, acum debitând pe la ședințe pro celora, care până nu demult erau contra nr.1. Așa zisele televiziuni independente se fac tot mai dependente de anumiți factori, iar în unele cazuri, tot mai depărtate de ceea ce până nu demult erau atât de aproape… În lupta pentru propriul interes se aleg căile cele mai josnice, „originale” și incredibile… Pentru accelerarea ascensiunii se pregătesc tone de pietre și zoi… Pentru îngenuncheri urgente – ștreanguri, cartușe, bice, pumnale, pumni, picioare și dinți… De încerci să aduci justificarea unei cauze, te trezești cu călușul în gură precedat neapărat de un zdupac în creștet… Cine mințea că la noi există libertatea de expresie? Avea poate în vedere libertatea celora de la tribune, chiar dacă la general „merg” nu spre favorizarea noastră, ci spre un regres dezgustător, pe care, la sigur, ni-l vor reproșa urmașii noștri… Debiteze mult și bine, căci nu toți mestecă, dar mai cu seamă înghit, ceea ce li se dă să mânânce, indiferent de cât de foame le este… Se zice că victoria începe cu un optimism bine pus la punct, iar optimiștii sunt nu numai cei care vor să ne demonstreze că negrul este roz, în funcție de unghiul din care e privit, iar argumentele lor nu pe oricine îi conving să privească dintr-un atare unghi…
Privesc cu încredere și „lacrimi de bucurie neplânse” spre tinerii din generația mea și cei mult mai tineri decât această generație, cum și-au dărâmat temelia strâmbă pe care le-au zidit-o meșterii necalificați, iar acum „lucrează” la această temelie singuri, câte doi, în grup, construind baze particulare sau comune – devotați, neînfricați, în rugăciune… Pentru ei mersul devine mai greu, căci se găsesc atâția care întind sfori transparente, cărări de hârtie peste prăpastii și bucate frumoase la vedere, dar condimentate cu otravă…
Dar anume ei o să învingă, căci nu mănâncă tot ce li se dă…
Diana, studentă ULIM
