Mulțumim Celui de Sus pentru pâinea noastră cea de toate zilele

Mulțumim Celui de Sus pentru pâinea noastră cea de toate zilele

25
DISTRIBUIȚI

Nimerisem cu  ani în urmă, pe un câmp, sub cerul Drăgănești- ului. Nu era nimeni acolo, decât grâul, dar viața lui urca în mine dându-mi mai multă substanță, mai multe certitudini, iar eu coboram în ea tot mai  adânc. Cineva îmi deschidea nenumărate zăvoare și porți, făcându-mă părtașă la marea înțelepciune a firii.

Victoria Marin

Am știut atunci, în acea clipă și în acel loc, că  va rămâne unul din  marile  bunuri ale vieții mele. Stam acolo singură și ascultam cum crește grâul, iar el creștea prin inima mea, dând bătăilor ei un alt conținut.

Deodată în uriașa clepsidră a timpului n-au mai curs fire de nisip, ci boabe de grâu. Atunci am știut că, arând pământul și semănând grâul, omul umaniza eternitatea și intră în durata ei…

Ce desfătare pură trăiam în aplecările  spicelor sub șoapta vântului venit din înălțimile astrale… Poate numai în acea clipă a împăcării supreme, a armoniei desăvârșite de ceea ce eram și ceea ce visam mă făcea să pătrund în marea taină a existenței mele. Simțeam cum vine vigoarea prin spicul închinat pe firul firav din huma ce-l ține înălțat spre soare, simțeam cum coboară deodată liniștea și înțelegerea că tot ce este măreț crește și se dezvoltă după legi care nu se declară și nu se adoptă în parlamente.

Urechea prindea cel mai mic foșnet. Ce  muzică dumnezeiască îmi desfată auzul. Mii de arcușuri fine se apleacă la semnalul baghetei eoliene, când lin, când furtunos și această orchestră de viori fermecate cântă numai pentru tine…

În peisajul de aur, ochiul prindea mirat mersul buburuzei ce urcă negrăbit în sus, pe tulpina spicului. Parcă am mai văzut și altă dată cazna micii vietăți în ascensiunea ei spre soare, dar acum e ceva cu totul nou. Dispare din mine trufia, aroganța, pentru că răbdarea tăcută a gâzei mă aliniază fără să vreau în ordinea stabilită de divinitate în marele univers, făcându-mă să pricep, că nu sunt alta decât chiar eu în pumnul destinului muritor. Ciudat, însă starea nu mă aruncă în brațele resemnării, ci mă încarcă parcă cu energii nebănuite. Inhalam aerul purificat de izul curativ al grâului copt, amețit de polifonia  câmpiei întinse. Simțeam cum curge potolit seva din pământ spre firavele rădăcini ce umpleau arterele tulpinilor de pai, încununând supremul act al germinației și greutatea spicului împlinit, aplecat spre pământ, mi se părea o rugăciune de mulțumire. Învățam atâtea sensuri noi, asimilam atâtea tării tămăduitoare…

Am rămas  în lanul scăpătând în pârg până când amurgul își preschimbă culoarea crepusculară în haina catifelată a nopții. Am ieșit, îndreptându-mă spre casă, pe drumul străjuit de  rânduri de mohor, sub razele răsărinde, deodată, ale lunii, lecuită brusc de toate anxietățile și  așteptarea neprevăzutului neliniștitor.

De atunci, urmez această terapie în fiecare vară, când vine vremea recoltării spicului.. Mă încarc, ca o baterie istovită de deșertăciunile existenței în golul modernității grăbite, revigorată de noi energii.

S-au copt grânele. Să ne rugăm pentru sănătatea celor antrenați la strângerea spicului de aur și să începem fiecare dimineață cu cel mai frumos imn creștinesc, mulțumind Celui de Sus pentru pâinea noastră cea de toate zilele…