Toți știu, dar trișează
Au trecut mai bine de trei decenii de la perioadele dramatice prin care am trecut, însă unele lucruri sunt la fel. Parcă am sta pe loc, exact așa cum spune versul „ Iar noi locului ne ținem/ Cum am fost așa rămânem.
Că vorbim și scriem românește știu toți, chiar și socialiștii, care-și dau copiii la liceele românești. Că suntem români, dar și moldoveni (geografic), la fel, recunosc toți, de la mic la mare. Nici că suntem parte a unei țări mari, furată/luată mereu de către cineva mai puternic nu e secret pentru nimeni.
Adevărul îl cunosc toți, dar nu știu cum se revine, iarăși și iarăși ,la aceleași întrebări prostești: ce limbă vorbim, ce istorie învățăm, cărui popor aparținem și care ne este țara? De ce nu vă liniștiți oameni buni? Doar pentru că n-aveți alte subiecte de discutat, iar socialiștii ( comuniștii), șoriștii și alții ca ei se dau mari și tari că vorbesc moldovenește și nicidecum românește.
În special, excelează în apărarea nonvalorilor Igor Dodon, Marina Tauber, Vladimir Voronin, prietenii lui Putin și mai sunt câțiva șmecheri moldoveni socialiști notorii. De ce oare? Doar pentru că n-au proiecte economice de redresare a vieții oamenilor simpli și de creare a locurilor de muncă, pentru că nu pot asigura un trai decent pensionarilor și copiilor. Ei și colegii lor toarnă gogoși ca să studiem istoria unui stat străin și că trebuie să avem relații bune cu poporul lui Stalin și Putin. Culmea ipocriziei este că tot ei depun cu strângere de inimi flori la monumentul lui Ștefan cel Mare, iar duminică, 15 ianuarie vor depune flori la bustul lui Mihai Eminescu, știind prea bine că aceștia sunt cei mai mari români. Ei știu că trișează, dar le place să ne aibă de infantili, pentru că noi tăcem.
Pe mâinile cui ne lăsăm numele noastre?
Această întrebare este la fel de actuală ca și acum 30 de ani, deși de mult ar fi fost timpul ca ea să fie rezolvată iremediabil. Dar, asta e realitatea, inerția noastră n-are margini. Ne obișnuim foarte ușor cu toate.
Să fie vorba de indiferență, de apatie, de inerție, sau de prostie poate? Se știe că lucrurile lăsate în voia lor, cu timpul, se înrădăcinează, se petrifică, până devin fapt împlinit, pe care e mai greu să-l redresezi.
E vorba de numele noastre, care pe unde din rea-voință, pe unde din ignoranță, dar au rămas într-un hal fără de hal, încât uneori îți vine să-ți pui mâinile în cap, nu alta. Din numele noastre, majoritatea cărora purtau o semnificație proprie, azi s-a ajuns a nu mai înțelege mare lucru.
Mașinăria totalitaristă a menținut o continuă epurare a specificului nostru național din nomenclatorul numelor, urmărind deformarea identității noastre.
Prin anii ”80 era obișnuit să auzi frecvent ca nume ca Murtaz, Manana, Cingghiz, Aldona etc. nu însă și nume ca Radu, Ștefan, Ștefania. Tudor, Dan, Mircea, în acte chiar și numele Ion ajungând o raritate. Până unde se poate ajunge, dacă, nu demult, chiar și în biserică, la o cununie, preotul refuzase să treacă numele Rodica, substituindu-l-cu Raisa.
Adeseori, parcă ai citi pe un zid al rușinii sau al ignoranței – așa sunt numele noastre transcrise astăzi, în actele de identitate ( care identitate să fie oare?). Gavrilov, Ceban, Botnarenco, Cerevatov, Donțov Garbuz, etc.
Specialiști notorii în acest domeniu (A. Eremia, M. Cosniceanu, A. Dumbrăveanu ș.a.) cu ani buni în urmă au tot lansat și lansează recomandări respective instituțiilor abilitate, dar, se pare, a fost doar și este un strigăt în pustiu.
Din proprie experiență, în câteva rânduri cerând Oficiului de stare civilă din Sângerei să transcrie corect numele copiilor mei, făcând trimitere la monografiile autorilor menționați, drept răspuns primeam explicații gen „ avem regulamentele și circularele noastre interne.”
Doar cu repetate insistențe și bucluc o puteai scoate la capăt. Și atunci, la ce mai ținem oare instituțiile Academiei de Științe, dacă le ignorăm atât de categoric?
Până și redobândirea cetățeniei române a ajuns, scuzați, o vacă de muls pentru unele departamente ale statului, odată ce au devenit cunoscute rigorile față de actele solicitate. Într-un certificat ești trecut Ion , în altul Ivan, în unul Petru, în altul Piotr, la fel Fiodor, Feodor, Anna, Ana, Alla, Ala,…și tot așa fără capăt. Aleargă, biata lume, ca buimatică, cheltuind bani pe același loc, până mulți scuipă, lăsând-o baltă, iar alții acceptă să li se scrie și Ivan, și Stepan, și Dmitrii, și Vasilii, și Gheorghii, numai să meargă înainte. Chiar că e râsu-plânsu.
Și pare atât de simplu Toți ivanii, stepanii, piotrii, annele să fie transcriși odată și pentru totdeauna corect: Ion, Ștefan, Petru, Ana, așa cum s-au chemat ei în viața lor de toate zilele. Explicațiile o fi făcând și ele parte din legitățile generale. La fel și cu numele de familie trunchiate și deformate.
Fără să mă lansez în niște recomandări tehnice, știu că avem destui specialiști în materie care de mut așteaptă s-o facă, venind cu formule corecte. Consider că a reda forma corectă a numelor noastre e chiar o obligație morală și civică a tuturor. Vot mai rămâne încă mutațiile din conștiința concetățenilor noștri, mulți tineri mai prezentându-se și astăzi drept Dima, Vasea, Feghea, Serioja, Jora…
Știu că se inventează multe argumente de către cei care au promovat deformarea numelor noastre, fie din rea-voință, fie din incompetență. Nimic însă nu ne poate justifica falsul istoric, precum nimic nu are nicio valoare în fața adevărului incontestabil, care urmează să fie restabilit.
