Printre puținele doruri mari pe care le port în piept fără speranța să le potolesc cândva este și cel de Poetul GRIGORE VIERU. Când zic„ dor de GRIGORE VIERU”, mă prind la gândul că aștept să-l văd la emisiuni TV, la întâlnirile cu copii, întâlniri la liceele din orașe și sate, când privea cu atenție în jur ca să ne deslușească pe cei care se întâmpla să fim în acel moment, apoi, apropiindu-se pe rând de fiecare dintre noi, care-l sorbeam cu privirea, ne întreba cu vocea-i blajină, părintească: „Ce mai faceți, măi copii”? La auzul acelei întrebări , rostită cu voce blândă și duioasă, chiar dacă nu mai eram demult așa cum ne vedea el, ne simțeam cu adevărat copii.
Și nu doar copii, ci copii ocrotiți. Și asta fiindcă, avându-l pe GRIGORE VIERU în preajmă, ne simțeam mereu protejați.
Și îmi mai e dor de GRIGORE VIERU, cel care venea la chemarea doamnei Ecaterina Atanasov, să le citească liceenilor, dar și nouă, în premieră, așa cum ne mărturisea, un proaspăt poem. Sau venea, pur și simplu, la fel cum te întorci acasă de undeva, de oriunde, așa cum obișnuia dânsul să zică, fără vreun interes anume. Zicea că a venit pentru puțin timp, se întorcea de la nordul republicii și nu putea să nu treacă și pe la noi, stă puțin timp și pleacă. Dar pleca mult trecut de orele de program, și nimeni nu se grăbea acasă. Or, prezența lui crea un confort pe care ți-l poate oferi doar propria casă. Acele clipe erau sublime, înduioșătoare, înălțătoare, cele mai memorabile. Îi simțim atât de acut lipsa. Acum fără el parcă am viețui într-un pustiu. Or, Grigore Vieru ne-a întors la izvoare, la rădăcinile ființei noastre, la cele sfinte, la sacru. Ne-a întors la E minescu prin acea poezie testamentară „
…Cu ceva timp în urmă, când pașii mă purtau spre Gimnaziul „Ion Vatamanu” din Mândreștii Noi, eram convinsă că la orele de literatură română ale Tamarei Gumovschi, îl voi întâlni acolo. Deoarece copiii din partea locului îl consideră părinte spiritual. În ochii lor, în vocile tremurânde de emoții în timp ce recitau plinele de vrajă versuri, fiind convinși că părintele spiritual le veghează viață din ceruri, l-am găsit pe Poet. L-am găsit în rândurile de poezii ale poetului caligrafiate cu multă grijă de către micuți. L-am găsit în cântecele care au răsunat în memoria Poetului. În acest gimnaziu, pentru o clipă am avut atunci senzația că, dacă aș întinde mâna și aș pipăi aerul, aș simți prezența fizică a celui de care îmi este atât de tare dor. Acolo am înțeles că de dor de GRIGORE VIERU ne poate lecui doar GRIGORE VIERU
Când venea Poetul aducea cu sine un aer de taină, ce ne cuprindea pe toți, din Taina care îl apăra pe marele nostru poet. Purta cu sine această taină, și o dezvăluia tuturor, pentru a ne îmbogăți și pentru a fi fericiți. Pentru Vieru era destul, dar leprele n-au suportat să ne vadă, să ne știe altfel cel puțin în adâncul cugetelor noastre. Și-l atacau vehement, în văzul lumii sau tupilați prin tufișuri. De Parcă Poetul nu-i auzea sau nu le simțea ura nemernică. Dar își vedea de treburile lui, pentru că Domnia Sa avea o misiune: să ungă sufletele noastre nealinate, scoțându-ne din mâzga de fiecare zi, cu harul divin, cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Și care, aprofundându-ne durerile și speranțele, ne făcea să înțelegem că există i ieșire și pentru noi, românii basarabeni. Prin limba română, prin istoria noastră adevărată, prin credință și prin dragoste față de ceea ce cu atâta nerușinare încearcă să ne fure zișii „creștini” de la răsărit. Prin dezgolirea până la sânge a dușmanilor, care-i simțeau nemăsurata putere și se înecau în propriul venin.
Bunătatea și blândețea lui Grigore Vieru deveniseră proverbiale. De Poet se putea apropia oricine și oricând, vorbea cu fiecare cu același respect și înțelegere. Pentru că îi iubea. Pentru că ne iubea. Pe toți, bogați și săraci, fericiți sau cufundați în nevoi, în grija vieții de zi cu zi.
Iar versurile lui ne tămăduiau sufletele, erau numai bune de pus pe rană. Pe rănile noastre de veacuri, care nu se mai închid, Deocamdată. Pentru că avem o alifie miraculoasă, serul vieții, minunatele poezii ale marelui nostru Poet. Care ne vor duce cu sine în ceruri, care ne vor uni cu Patria visurilor noastre, cu Țara veșnicei noastre iubiri, România.
