Ni se întâmplă tuturor de multe ori să aruncăm o privire scurtă asupra vieții și imediat avem tendința să separăm părțile bune, frumoase, plăcute de cele mai puțin frumoase, supărătoare, deranjante, triste. O facem mereu, în fiecare clipă a vieții: catalogăm lucrurile ca fiind bune-rele, plăcute- neplăcute, frumoase-urâte și lista continuă până la infinit.
Se știe însă că totul are o natură duală, așa cum nu există frumos fără urât, așa nu există nici bine fără rău. Binele e o noțiune abstractă a minții noastre. Mereu aud în jurul meu „ asta este bine” sau „ asta nu este bine”. Stau și mă gândesc: în funcție de ce să fac clasificările acestea, aceste tipare ale minții? Singurul care se apropie de adevăr este sufletul- inima… simți când „ceva este bine.”
Doar când sufletul este într-o liniște deplină poate discerne cu exactitate binele de rău. Totuși, când omul și-a găsit liniștea nu-l mai poate deranja nimic exterior, prin urmare, nu mai cataloghează în termenii minții sale și astfel nu mai vede separare între „bine” și „rău”, aceste două noțiuni abstracte, opuse ca însemnătate, inexistente una fără alta.
Continuare citiți în ziarul ”EN” din 09.06.
