Scump, foarte scump costă pâinea țăranului. Iar până la sfârșitul anului în curs, dar și în cel care vine, va costa și mai mult.
La piața municipală din orașul Sângerei, dar și la oricare altă piață, poți cumpăra orice- ți dorește inima. Doar bani să ai. Dar iată că tocmai pe aceștia nu-i are fiecare.
Dar dacă nu poți cumpăra ceea ce-ți fură ochii în piață, este suficient să cobori mai la vale și cu un leu, doi sau trei mai ieftin kilogramul, te roagă cei care cresc bunurile de mânuțele lor chinuite, zbârcite, crăpate, neodihnite. Și, în mod sigur, fără nitrați, fără de otrăvuri, că de unde să ia bieții oameni necăjiți bani pentru așa ceva.
De la ei, oameni ai pământului, cumpăr tot ce-mi trebuie, tot pentru ce-mi ajung bani. La ei, marfa este proaspătă și mai ieftină decât cea pe care o vând precupeții.
De cele mai dese ori însă, nu reușește cel care vinde munca pe un preț mai mult simbolic să cântărească te miri ce, că se pomenește cu diferiți inspectori care controlează, chipurile uite a descoperit un „ infractor” și-i ordonă să-și strângă marfa că de altfel i-o va împrăștia pe drum.
Cuminte și ascultător, cu educație nativă, țăranului nici prin cap nu-i trece să protesteze. Cu ochii în pământ, începe a-și aduna sacoșele, cântarul, uitând uneori să-și ia banii de la cel căruia tocmai ia dat munca sa.
„La piață să vă vindeți marfa. Nu aici. Își flutură bâta a amenințare, de parcă ar vrea să spună: eu sunt mai- marele vostru, de mine să ascultați.
- M-ași duce în piață, zice mătușica Elena Plotnicu, am doar o căldare cu roșii și câțiva castraveți. Chiar dacă vând totul, oricum nu-mi ajunge să plătesc locul.
O priveam pe mătușică și amintirea mă ducea în ani, când alături de mămica, parcurgeam drumul roșiilor de la semănat, răsădit, prășit… până la strânsul lor. Muncă multă, foarte multă. Și zilnică. Și în final nu strângeam decât doar atât cât ne ajungea pentru consum zilnic și doar ceva pe deasupra mai rămânea de vânzare.
Acum lucrurile s-au schimbat. S-au schimbat mult. La piață, de dimineață până seara, și zilnic, vând precupeții, vând acei care nu seamănă, nu răsădesc, nu prășesc, nu udă, nu strâng, nu trebuie să care produsele la piață… Vând cei pe care nu-i pârjolește arșița necruțătoare. Vând cei care nu știu ce înseamnă să-ți fiarbă apa în gură când o înghiți. Vând cei care nu știu sau au uitat cum miroase țărâna închisă, cum sare sapa, lovindu-se de pământul închis. Fac bani din munca țăranului acei care
nu aud cum geme pământul însetat. Ei doar cumpără în cantități mari și le vând nouă, consumatorilor, luând pentru fiecare kilogram câțiva lei în plus. În final ei pot plăti locul pe care și-l au deja permanent la piață fără să le pară scump…
Ce să facă biata femeie, bieții țărani, cu cele câteva zeci de kilograme de roșii, castraveți, piersici, caise etc? De ce după ce sărmanii oameni ai pământului sunt bătuți de ceruri cu neploi, cu o secetă cumplită, să mai fie bătut de către o industrie a piețelor?
De ce primăriile din raion n-ar lua în calcul și viața bietului țăran? De ce nu s-ar rezerva o mică parte din piață pentru vânzătorii cu mărfuri puține, care să poată plăti un preț redus, în funcție de cantitatea mărfurilor? Doar cei care-și vând puținul pe care l-au udat cu sudoarea frunții, îngrijit cu mâinile care nu cunosc odihna, sunt cei mai buni și cei mai frumoși oameni ai pământului.
