O, iubire, ce timp te-a slobozit din Împărăția cerurilor, te-a dăruit lumii și te-a încoronat regina sufletelor noastre, pentru care niciun sacrificiu închipuit nu este îndeajuns, pentru că tu faci mereu diferența aceea între răsărit și apus, între viață și moarte?!
De-a lungul timpului, înțelepții, poeții, scriitorii lumii i-au găsit cele mai nobile și profunde valențe, au încercat s-o definească cu talent și dăruire, dar măreția sa nu s-a lăsat încorsetată în definiții.
Pentru voi și pentru restul lumii care l-a primit și l-a așezat mereu la loc de înaltă cinste: Poetul, graficianul și pictorul, Maestrul Iurie Brașoveanu și una dintre minunatele sale creații poetice, închinate fiului său Iurica, numită înălțător, „LEGĂMÂNT”.
Poezia reflectă, chiar din începuturi, mitul piramidei, supremația și trainicia ei, dar timpul contrazice evoluția faptelor: „O piramidă-naltă surpată e de vânturi, /Căci veacuri dăinuiră în ale ei adâncuri. /E cupă de balsamuri cu lacrimă de floare, /Scăldată în nisipuri în nopțile cu soare!”. Rămâne însă trăinicia unei construcții, a piramidei, ca simbol al forței umane și poetul o așază drept dăinuire a propriei iubiri.
Apariția ființei iubite pe fundalul acestei descrieri, zeifică femeia, o înalță pe un altar al frumuseții și al dragostei fără sfârșit: „Cândva o Zea blândă cu pletele în vânturi /Privea duios la stele și încânta pământuri. /Pe gingașele-i gene sclipeau mărgăritare /Din mări nețărmurite și bolți fără hotare.”.
Întâlnirea celor doi în visul iubirii este realizată magnific, poetul, prin descriere, își trăiește propriul său vis: „Din jurăminte-n lacrimi iubitului în noapte /Năștea credință sfântă pe viață și pe moarte” și se pierdeau în marea de iubire care i-a împreunat pe pământ, dar și în cer pentru că „se țineau de mână la capătul chemării, /Căci îi striga chiar clipa eternă-a neuitării.”, care îi va purta, „spre sfânta nemurire”.
Finalul poemului te îngenunchează, te face să visezi delirant la o iubire fără moarte: „Din veacuri ea coboară-n furtuna de sclipiri, /Venind să se atingă de chipul pământesc /Cu dragostea-i nestinsă din ocean ceresc.”. Sărutul îi unește în visul unei nopți târzii și „… sfintele lor clipe /Se duc în veșnicie, ca voalul de risipe”.
Prin acest poem al iubirii nemuritoare, prin darurile lirice și picturale, Iurie Brașoveanu a îmbrăcat cămașa valoroasă a zeilor.
Reverență și înaltă considerație, Maestre Iurie Brașoveanu, fie ca Dumnezeu să vă țină mereu sub protecția sa! Iubirea ca și opera, când ating sublimul, sunt, așa cum spuneți cu deosebită forță lăuntrică, asemănătoare cu acea piramidă „…născută din adâncuri, /A multor veacuri taină și umbră-a multor vânturi, /E tristă și surpată ca piatra de mormânt, /Dar cerul și pământul ea ține-n LEGĂMÂNT.”.
Am un mesaj de suflet pentru Iurica, fiul dumneavoastră:
„Felicitări, Iurica, pentru darul-comoară pe care l-ai primit de la tată, dar și de la mama ta înger, care te veghează mereu de acolo, din Împărăția cerurilor! Durerile nu trec niciodată,, dar iubirea aceasta măreață, care te-a înconjurat mereu, are ca unitate de măsură o viață de om, viața părintelui tău, care prin „Legământ” ți-a dăruit-o doar ție și mamei tale, îngerul acela de lumină care te-a dăruit lumii! Să fii fericit, sănătos și iubit!”.
Rodica Danu,România
.
