Ceva din nou se-ntâmplă, preabunule poet,
Nici frunza mai e verde, nici alb e pomu-n floare
Nu mai plutește-n valuri nici lebăda cochet,
Iar soarele cel mare tot mai rănit răsare.
Cu noi ceva se-ntâmplă, preabunule poet,
În Țara Doinelor, mai plânge-un râu de dor,
Se zbate-n ștreang prin valuri, cu rugă spre ascet,
Ca să ridice-n ceruri durerea fraților.
Au ce-ți mai face plopul, pe mal, la Mărgioară?..
Cu ochi de dor te-așteaptă căsuța cu zăplaz,
Te cheamă să-i aduci surâs de primăvară,
Strângând într-o năframă a Nistrului necaz.
Mi-i dor de busuiocul din sfintele-ți poeme,
De floarea de tristețe, de floarea de noroc,
Mai cântă-ne litanii, să treacă peste vreme
Poate venim acasă tot neamul la un loc.
Să vii, chiar de-ai rămas c-o singură aripă,
C-ai obosit zburând și ai rămas de stol.
Și să ne ierți, de poți, măcar pentru o clipă,
C-am risipit pe rând, speranțele în gol.
Cu noi ceva se-ntâmplă, presfântu-le poet
Ne-am risipit ca frunza de toamnă prin străini,
A pribegit și dorul, iar visu-i desuet,
Suspină în paragini bătrânele țărâni.
Cu noi ceva se-ntâmplă, în oase avem o boală
Ne lepădăm de sate, de oameni și de școală,
Uităm un nuc în poartă, mai grea e frunza –n vii,
Mai strigă-ne, poete:- Treziți-vă, Marii !
Ana Podlisnic, profesoară de limbă și literatură română la LT„Pantilimon Halippa”, Cubolta.
