De-o viață mă aflu lângă primăvara neamului – copiii, trăind cu interesele lor. De tânăr – student fiind, i-am primit în suflet și iată, mai bine de șase decenii această povară dulce o port cu mine pretutindeni. Zilnic trăiesc cu interesele lor,cu gândul la dânșii,chibzuind, căutând ce ași putea face pentru ei, pentru această primăvară a neamului-copiii,să le fac copilăria mai luminoasă,să se rețină aceasta pe cât e posibil,de la intențiile ei de a zbura. Am căutat ce îi place (mai mult) pentru a nu a-și pregăti aripile de zbor. Odată pornită în zbor, nu o mai poți opri, lăsând în urmă dor și regrete: că nu i-am citit gândurile, nu i-am satisfăcut poftele, pentru a se simți bine și pentru a-și amâna zborul. Am avut o copilărie parfumată cu fumul războiului,cu surprizele foametei organizate, cu cadourile colectivizării forțate, care au silit copilăria mea și a celor de o seamă cu mine, să zboare fără să regrete. Nu regretam nici noi, pentru că devenisem maturi peste noapte, pentru că nici nu dovedisem să ne împrietenim cu vârsta visurilor și a cadourilor, a jocurilor copilărești. Am îmbrăcat haina grijilor, care ne apasă, ne fură zâmbetul.
Unica bucurie era soarele care se grăbea să ne încălzească trupușoarele noastre slăbuțe și goluț e,sufletele noastre secătuite,fără pic de vlagă. Soarele ne aduna pe cresta dealului din fața localității noastre, unde ne așteptau pâlcuri de fragi, ca să-i admirăm. Era unica surpriză dulce. La întoarcere poalele dealului ne pregăteau altă surpriză: ierburile, plantele care se foloseau și în medicina populară. Erau delicioase bomboane pentru noi. printre acestea erau susaiul, talpa găștii,talpa cocoarei, coada mielului, dar și mugurii de salcâm, cei de viță de vie și multă,nalbă, cu delicioșii covrigei. Așa că devenisem vegetarieni,fără să știm ce înseamnă aceasta. Dacă mai adăugăm loboda, care spre bucuria multora rodise ca în poveste, apoi statutul de vegetarian prindea rădăcini destul de mari.
În mai multe rânduri am pomenit de Grigore Vieru, Omul care m-a îndemnat să încep cariera mea pedagogică cu copilași de la prima grădiniță, care îndrăznise să activeze având în capul mesei Limba română. Aceasta era grădinița nr.54 din Chișinău și era anul 1959. Iată că s-au scurs 64 de ani și eu mă mai aflu lângă acești activi lăstari ai neamului, ocrotindu-i, îndemnându-i să nu se grăbească să devină maturi. Cu acest îndemn și către cei care vor răsfoi această carte: pentru a se reține copilăria ea trebuie alimentată continuu cu dragoste, cu răbdare,să cântăm, să ne jucăm cu ea, să-i creăm mediu adecvat pentru a se reține atât cât i-a hărăzit Cel de Sus. Bucurându-se părinții:„Copilul meu vorbește ca unul mare”, „Copilul meu cântă ca cutare artist” nu face altceva decât să știrbească această vârstă îngerească
și bucuriile ei.
Continuare citiți în ziarul de vineri,19 mai 2023.
