În scopul promovării unor personalități născute în aria difuzării publicației noastre am decis deschiderea unei noi rubrici unde protagonistul și-ar scrie de unul singur impresiile despre baștina sa. Pocinogul rubricii îl face Lucia BACALU-JARDAN, una din figurile proieminente a presei locale și naționale. S-a născut la 7 mai 1958 în satul Flămânzeni, raionul Sângerei. După absolvirea școlii medii din Cornești, raionul Ungheni, este admisă la Facultatea de Jurnalistică a Universității de Stat.După absolvirea Facultății a lucrat ca bibliotecară la Biblioteca publică din Cornești, inginer sociolog la Întreprinderea pentru Reparația Tehnicii (Cornești), instructor de muncă și educatoare la Sanatoriul „Cornești”.
În 1991 este angajată ca șefă de secție la publicația periodică „Vocea satului” din Ungheni. Fondează, în anul 1997, împreună cu alți doi colegi unul dintre primele ziare independente din Republica Moldova – „Unghiul”. A mai activat ca redactor al subredacției Ungheni a ziarului „Flux”. redactor-șef al ziarului „Unghiul”,a colaborat cu publicațiile naționale „Jurnal de Chișinău” și „Timpul”.
Obține multiple premii, printre care două mere jurnalistice, oferite de Centrul de Jurnalism Independent. În anul 1999 este declarată „Cel mai popular jurnalist din mass-media locală”, în 2001 – câștigătoare în topul „10 jurnaliști ai anului”; are multiple premii oferite de Asociația Presei Independente din Moldova, Organizația Internațiopnală pentru Migrație, Organizația Mondială a Sănătății, UNICEF etc.
În 2007, fondează propria publicație – „Expresul”, distribuită în 3 raioane: Călărași, Nisporeni, Ungheni, fiind printre primele ziare regionale din Republica Moldova.
În calitate de fondatoare a PP „Expresul” este acceptată în Asociația Presei Independente (API), 2009, iar în 2012 este aleasă președintă a API, funcție pe care o exercită până în 2014.
Este expertă și coordonatoare a zeci de proiecte, finanțate de Uniunea Europeană, Ambasada SUA în Moldova, GIZ (Germania), PNUD etc.
Este cetățean de onoare al orașului Louisville din SUA, precum și deținătoare a titlului „Kentucky colonel”, oferit, în anul 2003, de către guvernatorul statului Kentucky (SUA).
În prezent, este specialistă informare și consiliere la Primăria municipiului Ungheni.
Deci, m-am născut la Flămânzeni
Eu niciodată nu am fost în satul în care m-am născut. Până pe 7 mai 2022. A fost cadoul pe care mi l-am dorit de ziua mea de naștere și pe care l-am primit.
Deci, m-am născut la Flămânzeni, raionul Sângerei, cu peste șase decenii în urmă. Când aveam o lună și jumătate, părinții mei au trecut cu traiul în orașul Cornești, raionul Ungheni, localitatea unde am crescut, am învățat, unde mă întorc cu drag ori de câte ori am posibilitatea.
De Flămânzeni aveam doar o vagă idee. Ceva îmi povestise tatăl meu, Ion Bacalu, care a predat matematica la școala din Flămânzeni timp de doi ani. Venise aici imediat după facultate: tânăr, frumos, deștept. Bănuiesc că multe domnișoare din sat își făcuse speranțe atunci că, poate, va pune ochiul pe vreuna dintre ele. Nu a fost să fie. Peste un an, o adusese la Flămânzeni pe proaspăta lui soție, mama mea, Iraida. Era și ea învățătoare.
Tăticu – așa îi ziceam – povestea adeseori despre Flămânzeni. Mai bine zis, despre oamenii satului. Îi erau dragi și găsea doar cuvinte frumoase în adresa lor. Cu ceva timp în urmă, am aflat de Grigore Baștan, primul general parașutist al României, care s-a născut la Flămânzeni. Știam că acolo funcționează un gimnaziu, renovat cu suportul Uniunii Europene. Și… cam atât. Atunci când mi-am perfectat pentru prima oară pașaportul, funcționara care mi-a primit actele mi-a spus că nu mai există satul Flămânzeni. Și mi-a scris în pașaport Coșcodeni. M-am bucurat, căci la Coșcodeni a fost preot, prin anii 70 ai secolului trecut, bunelul meu, Serghei Doina.
Ulterior, aveam să aflu că, de fapt, satul Flămânzeni face parte din comuna Coșcodeni. În vizita mea la Flămânzeni aveam să mă conving că cele două sate sunt un tot întreg și sunt despărțite doar de un indicator. Am ajuns în localitatea în care m-am născut de dragă dimineață. Recunosc: mă așteptam să văd un sat uitat de Dumnezeu. Nu știu de ce. Așa mi-l imaginam. Poate și pentru că nu prea am găsit informații despre Flămânzeni, deși am încercat să aflu cât mai multe.
În această frumoasă călătorie ghid ne-a fost mama. Cum putea fi altfel? La Flămânzeni și-a petrecut un an din viața sa, a învățat copiii satului să scrie și să citească, acolo, alături de tatăl meu, și-a trasat planuri și proiecte.
Tot drumul și-a tot amintit de colegii săi de serviciu, de profesorii din școala de la Flămânzeni, care erau, în majoritate, tineri, energici, porniți pe fapte mari. O generație frumoasă, care, iată, pleacă.
Când am ajuns în sat, mama a tăcut. Am coborât chiar la hotarul dintre Coșcodeni și Flămânzeni, pentru a face o fotografie. Satul nu mai era ca odinioară. Nimic nu-i mai amintea de vremurile demult apuse. Am decis să mergem tot înainte, să vedem până unde duce drumul.
A fost cea mai bună decizie, căci ceea ce am văzut acolo părea desprins dintr-o poveste. Nu știu cine a ridicat răstignirea de la marginea satului, cine a amenajat terenul, dar e de o rară frumusețe. Poate e cazul să luăm exemplu de la americani, sau de la germani – să instalăm plăcuțe cu numele celor care lasă asemenea urme pe pământ. Să-i pomenim de bine și să le mulțumim, fie și în gând.
A fost punctul nostru de pornire în călătoria prin Flămânzeni. Ne-am oprit la biserica din sat – o adevărată bijuterie. Am trecut pe la gimnaziu – un edifiu remarcabil. Ce mai noroc au copiii de aici! Am ajuns și la vechea școală, unde am trăit cele mai intense emoții. Parcă-mi vedeam părinții tineri, mergând grăbiți pe cărarea spre școală. Parcă auzeam glasurile acelor copii, mulți dintre care, poate, nu mai sunt în viață, iar cei rămași o fi având azi 70-80 de ani.
”Iată aici, în colțul drept, la parter, a fost clasa mea”, îmi arătă mama. A stat în fața școlii, azi în ruine, minute în șir. A stat, precum stă omul în fața unui mormânt al cuiva drag.
Câte amintiri, câte istorii păstrează pereții acestei școli! Dacă ar putea vorbi…
Nu știu cum pe alții, dar pe mine mă răscolesc asemenea clădiri vechi, pline de istorie. Și e păcat, e mare păcat că sunt lăsate să se ruineze și să dispară încetul-cu încetul.
Am plecat de acolo în tăcere: mama – cu amintirile ei, eu – cu emoțiile mele.
Ce să zic? Satul m-a impresionat și, nu știu cum, am simțit o mândrie că m-am născut aici.
Apropo, părintele Dimitrie Bejan, unul dintre membrii echipei conduse de Dimitrie Gusti pentru cercetări sociologiece la Cornova în 1931, îl menționează în cartea sa, „Hotarul cu cetăți”, pe un locuitor al satului Coșcodeni, Gheorghiță Artemie. Acesta, cică, îi povestise despre un moșneguț glumeț din partea locului, care, după ce cutreierase lumea întreagă, și-a dat cu părerea că „la Coșcodeni, în vechime, a fost raiul pe pământ. Că Adam cam prin acele locuri s-a născut, iar despre Eva spunea că s-a născut în satul vecin, Flămânzeni. Asta pentru două motive: mai întâi, că Eva s-a dovedit a fi mai hămesită decât Adam – era flămândă când a furat din merele oprite și pentru flămânzenia ei satul a fost botezat de Dumnezeu cu numele de Flămânzeni. Și al doilea, din pricină că Eva era o femeie tare frumoasă, a lăsat sămânță bună pe locurile ei. Toate flămânzencele sunt femei frumoase și ochioase”.
Să știți că e așa. Toate flămânzencele pe care le-am întâlnit în acea zi în cale erau frumoase. De fapt, toți oamenii pe care i-am întâlnit s-au dovedit a fi deschiși, zâmbitori și binevoitori. Ce poate fi mai frumos pentru un sat decât oamenii lui. De ieri, de azi, de mâine.
