Pe ea o întâlnim la fiecare pas. Locuiește în aceeași localitate cu noi. Poate ne este chiar vecină.
Ultima oară am întâlnit-o în microbuz. Lume multă, îmbulzeală. Eu stau în picioare, la fel ca vecinul meu de călătorie. Este un bărbat înalt, cu părul alb, ca fața brăzdată de ani. Ochii, în pofida vârstei, și-au păstrat culoarea de un albastru pronunțat. Este adus din spate. L-am asemuit cu o cumpănă de fântână. Multe banchete sunt ocupate de tineri, nimeni însă, ni-i cedează omului locul.
Într-un moment, doamna care ședea chiar în fața noastră se ridică și porni spre ieșire la Bilicenii Vechi. M-am bucurat pentru condrumețul meu cuminte și resemnat. Dar el nu s-a grăbit să ocupe locul. A privit atent în jur. Căuta, se vede, vreo doamnă căreia să-i ofere locul. Aceste câteva secunde au fost suficiente ca o mână fină ca de copil să strecoare printre noi o poșetă și să o pună pe bancheta liberă. Era o domnișoară de vreo 20 de ani, blondă, cu doi ochi cât jumătate de față, de o culoare albastră, ca și a omului de lângă mine. Ea ocupă locul liber, deschise poșeta și scoase telefonul mobil și căștile. Le-a pus în urechi, a întors privirea spre geam și asculta resemnată ceva. Nu știu ce preferă domnișoara, dar la sigur că nu asculta o lecție a bunelor maniere.
Continuarea citiți în n.8 din 18 februarie 2022
