,,Casa părintească nu se vinde…,,
Dar mai bine-i oare ca s-o lași,
S-o cuprindă-n rădăcini lăstarii
Ce-s din an în an mai buclucași?
Și să-ți lași fântâna în zăcare,
Nimeni să nu ia apă din ea,
Să nu urce nimeni pe cărare,
Ci să zacă totu-n jale grea?
Când pe mama noastră i-o luarăm,
Casa părăsită, mut, plângea…
Doar ochii din ferestre ne rugară
Ca să nu rămână singurea.
Și-am vândut-o…Nu de bogăție-
Doi bănuți, simbolic ,ne-au plătit.
Însă mi-a rămas,drept avuție,
Amintirea vieții ce-am trăit.
Mi-a rămas un drum de țară încă
Și un dor cumplit de început,
Și-un izvor cu apă rece-n stâncă-
Locul sfânt al primului sărut…
N-am vândut nici nucul de la poartă,
Când mai trec,găsesc sub frunze-n drum
Niște nuci,răscoapte-n a mea soartă,
Și anii tineri ,preschimbați în scrum…
Mi-a rămas și-o dragoste pierdută
Printre stânci , cu pietre mari,ca-n munți,
Și un râu ce-și duce jalea mută,
Că -de ce,de ce n-am fost mai mulți?
Și un dor nebun să ies desculță
Și, prin iarba verde de pe stânci,
Să alerg,cu panglici în cosițe,
În rochița mea de cit,cu stârci…
Mi-a rămas ,perenă ,amintirea,
Într-un colț de inimă,golaș…
Știu acum că nu se vinde casa,
Dar și mai rău e singură s-o lași.
