Anul acesta se împlinesc 32 de ani de la declararea independenței Republicii Moldova față de Uniunea Sovietică. Ne bucură acest fapt, dar totodată purtăm în suflete și regrete, că în acești ani am bătut mult pasul pe loc și sarcinile puse în Declarația de Independență le realizăm cu pași de melc. Cred eu, că mai bine voi reflecta situația peticului acesta de pământ în versurile de mai jos scrise de mine.
De ce plângi și nu ai pace,
De la nouăzeci încoace?
Parcă-ești liberă suverană,
Aproape de țara mamă?
Ai codri cu frunza deasă,
Spune ce dureri te-apasă?
Spune ce ți-ar trebui,
Ce mai bine ți-ar prii?
De ce plângi, tânjești într-una
Și la ce acuma speri?
-Sper la mândra Bucovina,
La Bugeacul de mai ieri.
De ce nu aș plânge frate?
Când duc mari poveri pe spate,
Îmi plâng Nistrul, îmi plâng marea,
Plâng munții cu creasta rară,
Mă frământă un gând întruna,
Unde-i Dunărea bătrână?
O rană mă frige-n piept,
C-am rămas cu malul drept,
Nistrul care mi-a fost parte
E hotar și ne desparte,
Tulbure-s ale lui șuvoaie,
Plânge Prutul cu șiroaie.
Cum să nu fiu supărată,
Când sunt ruptă, sfâșiată?
Îmi spui, că sunt suverană,
Aproape de țara mamă?
Dar eu spun, că sunt sărmană,
Văduvă, mai drept orfană.
Mă întrebi de solul meu?
Mi l-a dat chiar Dumnezeu,
Mi-i în grijă, sunt mâhnit
Că-s mulți și în răsărit
Și o boală-n mine zace,
Nu știu când se vor întoarce.
Am și stupi, am și albine,
Am și miere ca oricine,
Dar când văd eu toate celea
Mierea-i amară ca fierea.
Am case, dar părăsite,
Sate multe pustiite,
De aceea ar fi bine
În suflet s-avem lumină.
Români de prin lumea mare,
Nu vă chem la răzbunare,
Veniți voi de peste tot,
Adunați-vă-ntrun loc,
Aduceți în țară pace,
Unire și libertate,
Ridicați ale voastre frunți,
Chemați vulturii din munți,
Zimbrii, lupii, alte fiare
Și păziți-vă hotarul.
