La anii săi, de aproape 9 decenii, din 1935 până acum , mama Ana Cernogal din Sângerei, spune că mai bine ca acum nu a trăit niciodată. Face ce poate și cât poate. Cât o ascultă puterile și o țin. Nu stă locului. Și la anii săi, e totul mișcare, vigoare, dorință și deschidere către oameni. Dacă-i abate, se duce cu încetul până în piață , la magazin. Își mai procură ce îi trebuiește. Mișcarea și munca o țin cu viață . Mișcare e legea de aur a vitalității sale și a marii vrednicii, cu munca deopotrivă. Ea fără pâine în casă încă poate răbda, fără lucru, fără ca să facă ceva, nici un minut nu poate.
Acesta o ține cu zile, cu zâmbet pe față, cu drag de viață și de copii săi , de nepoți și strănepoți și de toată lumea din jur. Pe fiecare dintre ei mereu îi așteaptă, dar nu la colțul porții, tot trebăluind prin gospodărie. Gheorghe Cernogal ,feciorul mai mare dintre trei câți îi are, este agent economic în agricultura raionului . Necătând că este ocupat, drumul la mama este în primul rând și deasupra la toate grijile. Este băiatul mamei care nu lipsește nici o zi, să nu o viziteze, să nu o întrebe de sănătate, să nu-i aducă ce crede el și nora Tatiana de cuviință pentru mama lor. Mama Ana nu-l roagă, nu-i cere. Are de mâncare și de toate pe lângă casă. Dar el îi aduce. Vine cu pachet pentru prânz, obligatoriu zilnic. Vine cu medicamente de la medicul de familie. Vine cum zece ea, nu numai la prânz, dar și după fiecare zi de muncă pe pământurile de la Ciuciuieni. Îl vede pământiu la față, de scârba recoltelor sale, că nu plouă, că e secetă, că grâul e puțin, că floarea soarelui fără precipitații greu se dezvoltă. Dar mama nu-l provoacă la discuții , să nu-l întristeze mai mult decât este el. Dar nici el nu-i spune, să nu o îngrijoreze cu problemele sale. N-o fi ea mama care este ,dacă nu ar simți zbuciumul sufletesc al copiilor. Este mulțumită de copii și de viața care trăiește. Avem pâine pe masă, avem pace, și să ne rugăm ca Putin să nu dea rachete peste noi cum a dat peste Ucraina”, crede ea. Este femeia cu cartea de rugăciuni în față zi și noapte. Dar și cu sursele de informare deschise. Se informează mult de la televizor , dar știe , are înțelepciunea de a alege grâul de neghină: „Bună conducere avem acum, de-ar fi oamenii mai înțelegători și răbdători , să le dea pace să lucreze. Fiecare dintre noi nu și-a construit casa într-o zi – două. Tot durează timp,ani. Așa și fetele acestea de la conducere, cum este Maia Sandu sau Natalia Gavriliță, au nevoie de îngăduința noastră ca să construiască din Moldova o casă nouă, așezată pe fundament în Uniunea Europeană”.
Mama Ana se informează de una singură ce se întâmplă în țară. Nu ajunge să se roage la feciori . Ei I-a fost și îi este dragă să cunoască. Cartea dintotdeauna i-a ocupat locul în inimă, dar din cauza vieții grele, că trebuia să o ajute pe mama sa la munci și la acoperirea lipsurilor familiei. De mică copilă a decis să-și ia munca drept prioritate . Să aducă cât de cât venit în familia și ușurință pentru mama ei prea mult chinuită. A trebuit să lucreze de la 14 ani. S-a dus la fermă, la o grupă de vaci. Nici nu o puteau primi la lucru. Era prea mică. Dar s-a rugat cu lacrimi, ca să o primească. Nu s-a dus la școală mai departe cum îi cerea sufletul. A rămas ,cum se spune, cu cele patru clase românești. Dar este o femeie care totdeauna a căutat să se informeze, să învețe, să aibă răspuns pentru copii ei care învățau la școală, pentru viața care o punea la tot felul de încercări. Vorbește o limbă românească frumoasă. Se adresează cu „ doamnă, domnule , dumneata”. Cu aceste legi ale bunei cuviințe și-a instruit feciorii. Din motivul că visul acesta nu – a împlinit, de-a lungul vieții ea a prins aripi altui vis, ca primul ei fecior, Gheorghe să se facă medic.
„Mama ne-a salvat de la foamete”
Erau trei copii în familie, ea fiind mezina. Aveau pământuri peste 60, de desetine, vaci, plug,trăsură. Era mult de muncă dar aveau cu ce trăi. Cu soțul mort în război, mama ei se descurca prin vrednicie și nesomn și prin sprijinul copiilor. Dar le-au luat totul în colhoz, fără să-i mai întrebe. Nimic nu le-au lăsat , decât sapa și ca să muncească în colhoz , organizându-le foametea. „ Feciorii mă tot roagă să uit această tristețe și pârjol al vieții mele, că nu face bine sufletului. Dar eu nu pot. Pot să uit ce am mâncat aseară, dar cum Stalin ne-a organizat foametea, cum mureau copii din mahala, cât puteam eu să văd, nu este de uitat. Mama ne-a salvat de la moartea foametei. A luat covorul și alte lucruri de preț din casă și a plecat cu unii dintre săteni. În tren însoțitorul le-a comunicat că sunt bandiți, care i-au cu forța lucrurile de la pasageri și-i lasă goi. Mama n-a stat mult pe gânduri, a aruncat covorul pe fereastră trenului . Din mers s-a aruncat și ea. Sătenii ei au rămas. Au fost furați de către tâlharii din tren si s-au întors acasă fără nimic. Cei mai grav pentru noi a fost vestea că mama noastră ar fi moartă, că a sărit din tren cu tot cu covor. La câteva zile copiii lor au murit de foame. I-am văzut țin minte cum stăteau morți, slabi lipiți pământului. Noi așteptam și plângeam:Cum să nu vină mama? Dar mama a venit, chinuită, dar cu o jumătate de sac de crupe. A reușit să ajungă să schimbe covorul și lucrurile luate de acasă pe crupele care le-a adus. A făcut terciuri și ne-a scăpat de la foamete ”, nu poate uita aceste momente ale vieții mama Ana.
Sunt toate file de carte și nenumărate. Dacă le-ar scrie nu-i încap în cartea vieții sale. De aceea este tristă și simte o împunsătură în inimă când se duce la magazin și la rafturile cu pâine aude replici , nemulțumiri ale cumpărătorilor dintr-o altă generație decât vine ea: da pâinea asta e de ieri, da-ți proaspătă de astăzi coaptă. Noi, copiii foametei, considerăm un păcat această atitudine de fața lui Hristos,pâinica noastră cea de toate zilele. Eu am educat copiii să prețuiască , nici o fărâmă de pâine să nu dea jos. În cel mai rău caz, să le adune grijuliu și să le ducă la puișorii”, regretă mama Ana.
Greutățile am întărit-o, i-au crescut vrednicia, au făcu-o t în multe privințe mai puternică, ca să se convingă că de această putere și vrednicie a avut cea mai mare nevoie ca să reziste la toate. Dacă ea a fost copilul foamei, apoi tatăl ei, dar mai târziu feciorul ,au fost copii războiului. Gheorghe a fost înrolat în armată , dar mințit. Din armată a fost dus la război. În războiul din Afganistan, cu minciuna așa zisei misiuni internaționaliste. Ea n-a știut , dar a simțit și a purtat această suferință până nu l-a văzut revenit acasă. Nu de la armată, de la război.
„A dormit la capul meu toată noaptea . Nu-i venea să creadă că eu sunt viu și am revenit. De undeva știa că aș fi pățit ceva la un picior – schije, glonte. Căuta să examineze ambele picioare, să se convingă că sunt ambele întregi și nevătămate”, nu uită Gheorghe Cernogal.
Asta-i mama Ana. Copilul foametei și femeia din secolul trecut, dar și a vieții de astăzi. Este o comoară și o filă a istoriei care ne ține adevărul și identitatea în picioare.
