Ana Cernogal „Mai bine ca acum nu am trăit altă dată”

Ana Cernogal „Mai bine ca acum nu am trăit altă dată”

647
DISTRIBUIȚI

  La anii săi, de  aproape  9 decenii, din  1935 până acum , mama Ana  Cernogal din  Sângerei, spune că mai bine ca acum nu a trăit niciodată. Face  ce poate și cât poate.  Cât o ascultă puterile și o țin. Nu stă locului. Și la anii săi, e totul mișcare, vigoare, dorință și  deschidere  către oameni.  Dacă-i abate,  se duce  cu încetul  până în piață , la magazin. Își mai  procură  ce îi trebuiește. Mișcarea și munca o țin cu viață . Mișcare e legea de aur a vitalității sale și a marii vrednicii,  cu  munca deopotrivă.  Ea fără  pâine în casă încă poate răbda, fără lucru, fără ca să facă ceva, nici un minut nu poate.

 Acesta o ține cu zile, cu zâmbet pe față, cu drag de viață și de copii săi , de nepoți și strănepoți și de toată lumea din jur. Pe fiecare dintre ei  mereu îi așteaptă, dar nu la colțul porții, tot  trebăluind prin gospodărie. Gheorghe  Cernogal ,feciorul mai mare dintre trei câți îi are, este  agent economic în agricultura raionului . Necătând că este ocupat,  drumul la mama  este în primul rând și deasupra la toate grijile. Este băiatul mamei  care nu lipsește nici o zi, să nu o viziteze,  să nu o întrebe de sănătate, să nu-i aducă ce crede el și nora Tatiana de cuviință pentru mama lor.  Mama Ana  nu-l roagă, nu-i cere. Are de mâncare și de toate pe lângă casă. Dar el îi aduce. Vine cu pachet pentru prânz, obligatoriu  zilnic. Vine cu medicamente de la medicul de familie. Vine  cum zece ea,  nu numai la prânz, dar și după fiecare zi de muncă pe pământurile de la Ciuciuieni.  Îl vede pământiu la față, de scârba recoltelor sale, că nu plouă, că e secetă, că grâul  e puțin, că floarea soarelui fără precipitații  greu se dezvoltă. Dar mama nu-l  provoacă la discuții , să nu-l întristeze mai mult decât este el. Dar nici el nu-i spune, să nu o îngrijoreze cu problemele sale.  N-o fi  ea mama care este ,dacă nu ar simți  zbuciumul sufletesc al  copiilor. Este  mulțumită de copii și de viața care  trăiește. Avem pâine  pe masă, avem pace, și să ne rugăm ca Putin să nu dea rachete  peste noi cum a dat peste Ucraina”, crede ea. Este femeia cu  cartea de rugăciuni   în față   zi și noapte. Dar și cu sursele de informare deschise. Se informează mult de la televizor , dar știe , are înțelepciunea de a alege grâul de neghină: „Bună conducere  avem acum, de-ar fi oamenii mai înțelegători și  răbdători , să le dea pace să lucreze. Fiecare dintre noi  nu și-a construit casa într-o zi – două. Tot durează timp,ani. Așa și fetele acestea de la conducere, cum este  Maia Sandu  sau  Natalia Gavriliță, au nevoie de îngăduința noastră ca să construiască  din Moldova o casă nouă, așezată pe  fundament în Uniunea Europeană”.

 Mama Ana  se informează de una singură  ce se întâmplă  în țară. Nu ajunge să se roage la feciori .  Ei I-a fost și îi este dragă să cunoască. Cartea dintotdeauna  i-a ocupat locul în inimă, dar din cauza vieții grele, că trebuia  să o ajute pe mama sa  la munci și la acoperirea lipsurilor familiei. De mică copilă a decis  să-și ia munca drept prioritate . Să aducă cât de cât venit în familia și  ușurință pentru mama ei prea mult chinuită. A trebuit să lucreze de la 14 ani. S-a dus la fermă, la o  grupă de vaci.  Nici nu o puteau primi la lucru. Era prea mică. Dar s-a rugat cu lacrimi, ca să o primească.  Nu  s-a  dus la școală mai departe cum îi cerea sufletul. A rămas ,cum se spune, cu cele patru  clase românești. Dar este  o femeie care  totdeauna a căutat să se informeze, să învețe, să aibă răspuns pentru copii ei care învățau la școală, pentru   viața care o punea la tot felul de încercări. Vorbește o limbă românească frumoasă.  Se adresează    cu  „ doamnă, domnule , dumneata”. Cu aceste legi ale bunei cuviințe și-a instruit feciorii.  Din motivul că visul  acesta  nu – a împlinit, de-a lungul vieții  ea a prins aripi altui vis, ca primul ei fecior, Gheorghe să se facă medic.  

                                           „Mama ne-a salvat  de la foamete”

 Erau trei copii în familie, ea fiind mezina. Aveau pământuri peste 60, de desetine, vaci,  plug,trăsură.  Era mult de muncă dar  aveau cu ce trăi.  Cu soțul mort în război, mama ei se descurca  prin vrednicie și nesomn și  prin sprijinul copiilor. Dar  le-au luat  totul în colhoz, fără  să-i mai întrebe.  Nimic nu le-au lăsat , decât sapa și ca să muncească în colhoz , organizându-le  foametea. „ Feciorii  mă tot roagă să  uit   această tristețe și pârjol al vieții mele, că nu face  bine sufletului. Dar eu nu pot. Pot să uit  ce am mâncat aseară, dar cum  Stalin  ne-a organizat  foametea, cum mureau  copii din mahala, cât puteam eu să văd,  nu  este de uitat.  Mama  ne-a salvat  de la moartea foametei. A luat  covorul și alte lucruri de preț din casă și a plecat  cu unii dintre săteni. În tren însoțitorul le-a comunicat că sunt bandiți, care i-au  cu forța lucrurile de la  pasageri și-i lasă  goi. Mama n-a stat mult pe gânduri, a aruncat covorul pe fereastră trenului . Din mers s-a aruncat și ea. Sătenii ei au rămas. Au fost furați  de către tâlharii din tren si s-au întors acasă fără nimic. Cei mai grav pentru noi  a fost  vestea că  mama noastră  ar fi  moartă, că a sărit din tren cu tot cu covor. La câteva  zile copiii  lor  au murit de foame. I-am văzut  țin minte cum stăteau   morți, slabi lipiți pământului. Noi așteptam și plângeam:Cum să nu vină mama?  Dar mama a venit, chinuită, dar cu o jumătate de sac de crupe. A reușit să ajungă să schimbe covorul și lucrurile luate de acasă  pe  crupele care  le-a adus. A făcut terciuri și ne-a scăpat de la foamete  ”,  nu poate uita aceste momente ale vieții mama Ana.

  Sunt toate file de carte și  nenumărate. Dacă  le-ar scrie nu-i încap în cartea vieții  sale.  De aceea este tristă și simte o împunsătură în inimă când se duce la magazin și la rafturile cu pâine aude replici , nemulțumiri ale cumpărătorilor dintr-o altă generație decât  vine ea:  da pâinea asta e de ieri, da-ți  proaspătă de astăzi coaptă.  Noi, copiii foametei,  considerăm un păcat această atitudine de fața lui Hristos,pâinica noastră cea de toate zilele. Eu am  educat  copiii  să prețuiască , nici o fărâmă  de pâine să nu dea jos. În cel mai rău caz, să le adune grijuliu  și să le ducă la puișorii”,  regretă mama Ana.      

 Greutățile am întărit-o, i-au crescut vrednicia,  au făcu-o t în multe privințe mai puternică, ca să  se convingă că de această putere și vrednicie a avut cea mai mare nevoie ca să  reziste la toate. Dacă ea a fost copilul foamei, apoi  tatăl ei, dar mai târziu  feciorul ,au fost copii războiului.  Gheorghe a fost înrolat în armată , dar mințit. Din armată   a fost dus  la război. În războiul din Afganistan, cu minciuna  așa zisei misiuni internaționaliste. Ea n-a știut , dar a simțit și a purtat această suferință  până nu l-a văzut  revenit acasă.  Nu de la armată, de la război.

 „A dormit  la capul meu toată noaptea . Nu-i venea să creadă că eu sunt viu și am revenit. De undeva știa că aș fi pățit ceva  la un picior – schije, glonte. Căuta să examineze ambele picioare, să se convingă că sunt ambele întregi și nevătămate”,  nu uită Gheorghe Cernogal.

  Asta-i mama Ana. Copilul foametei și femeia din secolul trecut, dar și a vieții  de astăzi. Este  o  comoară și o filă a istoriei care ne ține adevărul și identitatea  în picioare.