Istoria familiei noastre poartă în ea o rană adâncă, o rană care nu s-a închis niciodată cu adevărat, oricât timp a trecut. Este povestea bunicii mele, Elena, care avea doar șase ani când viața ei de copil a fost smulsă din rădăcini și aruncată în ghearele înghețate ale Siberiei, în cel de-al doilea val al deportărilor.
Într-o noapte de vară, durerea și frica au bătut la ușă. Întreaga familie – părinții ei, Leon și Marfa Păduraru, împreună cu cinci dintre cei șase copii ai lor – a fost trecută pe listă. Știau că se va întâmpla. Presimțeau. Străbunicul Leon, în disperarea sa, a ales să se ascundă în pădurea de pe dealul Rediu, sperând că, fără el, autoritățile îi vor lăsa măcar femeia și copiii în pace. Nu a fost așa.
Când au fost urcați în mașină spre gara din Bălți, străbunica Marfa, bolnavă și slăbită, și-a chemat fiica cea mare, Maria – singura care scăpase deportării fiind deja căsătorită – și i-a spus cu glas frânt: „Du-te și spune-i tatălui tău că, dacă nu vine cu noi, eu nu voi rezista… voi muri.” Era un strigăt al unei mame care simțea că doar prezența soțului îi mai putea da putere să supraviețuiască necunoscutului care-i aștepta.
Și a venit. Ca un adevărat stâlp al familiei, ca un bărbat care nu-și lasă soția și copiii în mâna suferinței, bătrânul Leon a ajuns-o din urmă la gară și s-a urcat în vagonul lor. A ales, cu inima grea, drumul suferinței comune, nu pe cel al salvării individuale.
Au trăit în Siberia ani grei, într-o baracă plină de ploșnițe și insecte care le tulburau nopțile. Bunica Elena își amintea cu o claritate dureroasă cum mama ei fierbea apă zilnic și stropea pereții infectați ai barăcii în speranța că măcar o parte din acele creaturi vor muri și le vor lăsa liniștea unei nopți.
Străbunicul muncea la pădure. Cu banii câștigați, întrețineau familia și supraviețuiau. Nu aveau mult, dar aveau curaj, răbdare și demnitate.
Casa lor din Chișcăreni a fost confiscată. A devenit clădire administrativă. O viață clădită cu trudă le-a fost luată într-o clipă. Dar nu le-au putut lua voința.
La vârsta de 13 ani, bunica a revenit acasă. A locuit doi ani la sora ei Maria, iar apoi, treptat, s-au întors și părinții, și ceilalți frați. Ca niște adevărați gospodari, și-au construit din nou o casă, și-au îngrijit pământul și au crescut animale. Și-au căpătat bucata de pâine cinstită, muncită cu mâinile lor, fără să cerșească, fără să se plece.
Dar durerea… durerea nu s-a stins niciodată. Străbunicul Leon n-a acceptat niciodată să fie numit „chiabur”, cuvântul care i-a distrus familia, demnitatea și liniștea. A fost un om simplu, dar demn, un tată și un soț care și-a apărat familia până la capăt.
Bunica spunea mereu că, în ciuda tuturor lipsurilor, foametea nu i-a atins. Pentru că părinții ei au știut să muncească pământul, să îngrijească animalele și să împartă ce aveau. Au supraviețuit nu datorită sistemului, ci în ciuda lui.
Povestea Elenei, a familiei PĂDURARU, este doar una dintre miile de povești ale basarabenilor smulși de lângă casa lor, dar fiecare cuvințel rostit de bunica ne-a învățat că demnitatea, curajul și iubirea de familie sunt mai puternice decât orice regim.
Am avut ocazia să vizionez împreună cu cei mai mari dintre copiii mei, elevi în clasa a V-a, filmul Siberia din oase.
Am intrat în sală cu emoție și o ușoară teamă: Cum vor primi ei această istorie? Vor înțelege? Vor simți? Dar ieșirea din film a fost cu totul altfel decât mă așteptam. În clasă colegii copiilor mei doar șopteau: „Ce oameni răi…”, “Chiar nu au suflet…”
Și chiar dacă întotdeauna le spun elevilor mei că nu există oameni răi, ci nefericiți, azi nu am avut puterea să-i contrazic.
Ochii umezi mi-ar fi trădat cuvintele…
Acasă, după zi lungă la serviciu liniștea s-a ridicat de peste noi ca o pătură grea. Apoi, glasul fiicei mele a spart tăcerea:
– „Mămică… acesta a fost un film de suflet. O lecție.”
Am concretizat dacă nu au simțit groaza sau frică…
– „Nu m-a speriat. Doar m-a durut… în inimă.”, a adăugat fratele ei.
Atunci am știut că e momentul. Le-am povestit despre străbunica Elena, despre acea pagină de istorie pe care o purtăm în sânge și în amintire. Le-am spus cum a fost smulsă de pe pământul ei și dusă în Siberia. Și, pentru prima dată, nu am simțit că vorbesc singură.
– „Ea e o eroină. Nu din cărți. Din viața noastră.”, a rostit fata cu voce stinsă, dar hotărâtă.
– „Toți copiii trebuie să știe asta. Să nu uite.”, a spus băiatul, cu mâna sprijinită de obraz.
Nu știu dacă aș fi reușit mai bine să-i introduc în această temă, dar după ce am urmărit filmul și am avut parte de o reflecție atât la școală, cât și acasă, am prins curaj și le-am povestit despre istoria străbunicii Elena – o poveste de viață pe care ei au reușit să o cunoască.
M-am bucurat să aud chiar de la ei că este o lecție pe care copiii din zilele noastre trebuie să o afle. Mi-au spus că nu au perceput filmul ca fiind violent sau înfricoșător, ci doar că au existat momente care i-au emoționat profund.
În calitate de părinte, dar și de descendentă a unei familii deportate în Siberia, consider că este foarte oportun și potrivit să-i învățăm pe copii ce înseamnă, de fapt, dragostea de patrie.
Ca fiică a unei istorii tăcute prea mult timp, simt că a vorbi cu copiii despre jertfa străbunicilor, despre rădăcini, nu este doar un gest educativ. Este un legământ. E felul nostru de a spune că ceea ce s-a întâmplat contează. Și că, prin ei, adevărul va merge mai departe.
- Pe această cale vreau să mulțumesc regizoarei Leontina VATAMANU, Ministerul Educației și Cercetării al Republicii Moldova și domnului ministru Dan Perciun pentru posibilitatea de a participa la această lecție veritabilă de patriotism, curaj și “dragoste pentru rădăcini“.
