Cufundată în realitățile dure ale zilei, ca într-un coșmar care nu se mai termină, am impresia că uităm să mai trăim și pentru suflet. Când un miros de basm, de poveste, mi-a învăluit parcă întreaga ființă.
Când au primit harul mirosului inconfundabil teii, pe care-l cunoșteam din copilărie, din cea mai fragedă copilărie, când era peste tot, când adormeam și ne trezeam cu mirosul lui, care ne însoțea pretutindeni, în fiecare zi?
Când și-au deschis petalele aromitoare, dacă noi, prinși ca într-o plasă în multele și nerezolvatele noastre probleme, n-avem când nici să ne amintim de anotimpuri și de multe ori ne dăm seama că-i deja vară, toamnă sau primăvară, doar pentru că e mai frig sau e mai cald. Iar iarna o simțim mai acut, probabil pentru că ne e prea frig în casă și pentru că ne vin facturile la gaz mai presus de puterile noastre de achitare.
Presupun că pe cineva, nedeprins cu mirosul lui din copilărie, ci deprins mai mult cu mirosul de mesteceni, de pini de prin pădurile siberiene, sau de prin marile orașe ex-sovietice pline de semnele „iubirii fratelui mai mare”, ar putea să-l enerveze și chiar să-l scoată din sărite mirosul fin și atât de aparte și de al nostru, pur românesc, al florilor de tei.
În marea debandadă lăsată de unii, în taină, pe nevăzute, când le era lumea mai dragă, teii din Sângerei au înflorit dulce, speriindu-i, îngrozindu-i și punându-i serios pe gânduri. Cine știe, poate s-au gândit și așa: bine, bine, nu-i destul că-i suportăm pe românii basarabeni, mai trebuie să le suportăm și… teii? Și, la urma urmei, n-ar fi cine știe ce povară, dacă n-ar avea mirosul acesta, atât de gingaș, atât de parfumat, atât de… profund românesc.
Nicoleta Cojocaru, orașul Sângerei