Duminică, 15 iunie, se împlinesc 136 de ani de la trecerea în eternitate a Marelui Poet național Mihai Eminescu. La Sângerei vor avea loc mai multe manifestări speciale pentru a aduce un omagiu Luceafărului poeziei românești.
Potrivit lui Valeriu RUSU, șeful Secției Cultură Sângerei, evenimentul începe cu depuneri de flori la bustul lui Mihai Eminescu din scuarul liceului ce-I poartă numele, ora 08.30.
Ceremonia de comemorare va continua la Casa de Cultură „Nicolae Iorga”, cu gazeta radiofonică. Aceasta va fi urmată de evocări și recitaluri poetice pregătite de casele de cultură și bibliotecile publice din raion, oferind momente de reflecție asupra vieții și operei lui Eminescu.
„A trăit zbuciumat, în căutarea frenetică a desăvârșirii, a adevărului și dreptății. A scris cu patimă și a murit neînțeles, căci nu a renunțat la propriile-i convingeri și la propriu-i drum. Drumul spre stele, spre Luceafărul ce i-a fost călăuză și pe care ni l-a lăsat ca cea mai prețioasă moștenire. O moștenire pe care o putem perpetua și transmite prin generații într-un mod foarte simplu – citind-o. Azi și în orice altă zi,” a relatat Valeriu RUSU.
Literatura noastră a avut de-a lungul anilor parte de poeți adevărați și deosebit de talentați, care ne-au lăsat o operă minunată, de care putem fi mândri.
Deasupra tuturor, însă, a strălucit mereu o stea, „Luceafărul” poeziei românești, o stea care nu se va stinge niciodată, și poate niciodată nu va răsări o alta mai strălucitoare decât ea. Această stea, acest „Luceafăr” al neamului nostru și nu numai, este Eminescu.
Geniul său, talentul său neasemuit de creație l-a înălțat atât de sus, l-a transformat în „Luceafăr”, și odată cu asta – în Sfânt, în Sfântul Preacurat al verbului românesc.
Deși se spune că nimeni și nimic nu este perfect, cred că opera sa face excepție de la această regulă. Acest talent de a găsi mereu cuvântul potrivit la locul potrivit, de a da versului o luminozitate și o claritate neasemuită, de a-l face melodios și înțeles ușor de fiecare cititor, este un talent desăvârșit al unui poet în toată puterea cuvântului.
Eminescu este poate cel mai de preț dar pe care ni l-a dat vreodată literatura română, o adevărată minune, care nu durează „trei zile” , precum se spune despre orice minune, ci va dura veșnic, va rămâne mereu vie în sufletele noastre.
Era cam romantic și naiv, așa cum ajungem să fim noi astăzi, deoarece critica guvernul țării, pus numai pe furat și japcă. Când citesc publicistica lui, mă minunez de frumusețea articolelor și de încărcătura emoționantă cu care le-a scris marele poet. Vedem părți diferite ale întregului Eminescu pe care nu ne ajunge o viață pentru a-l cunoaște și înțelege pe măsura în care declarăm că îl iubim. Opera pe care a lăsat-o este o urmare a zbuciumului, a muncii istovitoare și a dăruirii sale creative. Nu a cunoscut jumătăți de măsură și nu și-a drămuit talentul sau harul. Așa am putea defini, de fapt, geniul. Și noi, cei care suntem chibrituri cu focul mic și scurt, nu ne putem pronunța cum e să arzi și să trăiești la o intensitate peste conștiința integrării noastre de astăzi, cum e atunci când, la un moment dat, revolta față de tot ce se întâmplă în jurul lui, în societate, nu mai încăpea nici în cuvinte și nici în suflet, cum e să lupți cu morile de vânt și cu fauna politică autosuficientă și cât de înfiorător macină greutățile materiale și dezamăgirile din viața de zi cu zi, pe care omul dedat în întregime creației, adevărului, cuvântului.
Anul 1889 pentru Eminescu a fost anul în care a pătimit atât fizic, cât și moral, pentru că a cunoscut trădarea, indiferența, perfidia, calomnia, suferința crâncenă… A murit prematur, fiind spitalizat în șocuri nepotrivite și trata de medici incompetenți… Și numai natura, pe care a iubit-o ca niciunul dintre poeți, a trimis, în semn de consolare, peste coșciugul Poetului pornit pe ultimul drum, câțiva stropi de ploaie și parfumul florilor de tei, care în toți cei 136 de ani de la moartea sa tămâiază pentru a amprenta întreaga seminție românească și a reaminti românilor de pretutindeni, pentru ca aceștia atât de dezbinați, cum îi știm, să fie hotărâți să se unească și să se recunoască măcar întru Eminescu.
