Lângă un sat de-odinioară, într-o lume de poveste,
Un țăran avea o moară așezată între creste.
Și avea omul trei fiice, țărăncuțe dulci, alese,
Ce și le doreau flăcăii, ca iubite sau mirese.
În curând, primele fiice cu alai se măritară
Și supuse, fericite, de la moară se mutară.
Suferința, fata-a treia, cu numele ei ciudat,
Nici iubită, nici silită, nu mergea la măritat.
Se spunea că a să maică a adus-o greu pe lume
Și de ciudă, chinuită, îi dăduse așa nume…
Dar era așa frumoasă, de-o râvnea orice băiat
Și din satul cel cu moară, și din orișicare sat.
Ea însă muncea pe-acasă, de grădină îngrijea
Și nu se visa mireasă, nici copii nu își dorea:
– Tată, de povestea mamei mă cutremur și mă tem!
Nu vreau, taică, după nimeni! Eu nu vreau, nu-i vreun blestem!
Lasă-mă să-ți fiu copilă pân-ce nu-i putea, bătrân,
Să te îngrijesc cu milă, bătrânețea să-ți alin!
Voi munci, taică, cu tine, și-ți voi ține de urât,
Vom avea și vin, și pâine! Eu nu vreau să mă mărit!
Nu a zis nimic bătrânul, c-o iubea pe fata lui
Ca pe luna dintre stele si lumina soarelui.
Dacă asta-i era vrerea Suferinței sale dragi,
Îi va lăsa toată-averea, casa, moara dintre fagi.
După câțiva ani, în pace, s-a stins dragul moș Morar.
Suferința, singurică, își plângea tatăl amar.
La scurt timp, veniră-n grabă surioarele mai mari
Și au împărțit averea: casa, moara, câțiva ari.
Împărțeala n-a fost dreaptă… Suferința a rămas
Fără casa ei frumoasă, doar cu moara, în impas.
Cum era singură, biata, nimeni nu venea cu grâu,
La moara de altădată, ci la alta, peste râu.
Tare greu își ducea traiul, tot muncind ca vai de ea,
Pe la unul, pe la altul, tot cu ziua se hrănea.
Dar odată, sus, pe câmpuri, când era la seceriș,
O văzu trecând boierul, admirând-o pe furiș.
El era frumos și tânăr, rămas văduv de mulți ani,
Și-o vedea atrăgătoare, nu-i pasă că n-are bani.
O chemă în mare grabă, să-i dea lucru la conac,
Îi dădu mai multă treabă, tot privind-o din iatac.
Ce să facă, cum să dreagă? Îi plăcea așa de mult!
Și, deși îi era dragă, să o ia n-ar fi putut!
Boierimea, cei de-acasă, nimeni nu l-ar fi-nțeles,
Toți spuneau să-și ia o fătă ca și el, din neam ales.
Și ce nume! Prea aiurea! Să i-l schimbe ar fi vrut,
Să iubească Suferința! Chiar era de necrezut!
Și gândind așa întruna, și-a luat inima în dinți,
Că de nu-și spunea iubirea, zău! Și-ar fi ieșit din minți!
– Jupâneasa preafrumoasă, cum să fac să fii a mea?
Te iubesc și nici nu-mi pasă că-mi vei frânge inima!
– Domnul meu, te rog de uită de-așa pofte, că-i păcat!
Am fost tânără, frumoasă, însă nu m-am măritat.
Am ales să fiu cu mine și cu bunul Dumnezeu
Să nu mă duc după nimeni, ci după destinul meu.
Suferința e-al meu nume și eu cred ca nu pot fi
Fericită sau iubită… Eu pot numai suferi!
Se-ntristă grozav boierul, la răspunsul ei bizar,
Acum dorul greu și mare îl simțea atât de-amar!
Cum așa, de bună voie, să alegi să fii pribeag,
Când poți să iubești la rându-ți și să fii și-altuia drag!
După zile multe, negre, o idee îi veni:
De-ar vrea să-i împartă jalea, oare-atunci ea l-ar iubi?
De-ar primi și el o parte din tot păsul ei amar,
Ar putea să îi ofere un pic inima în dar?
– Draga mea, iubită fată, ce ești pură ca un crin,
Ce-ai rămas nemăritată, de tristețe și de chin,
Poți tu oare să-mi dai mie din ce simți măcar un pic?
Poate-așa dorul ce doare ți se va părea mai mic!
A zâmbit în grea silință fata ce dragă-i era
Și i-a dat din Suferință, că altfel nu se putea!
Au gustat din plin iubirea, cu gust dulce și amar
Și-au atins lin fericirea, când n-aveau de ea habar.
Despre ce-i astă poveste? Să vă spun, de nu v-ați prins:
Cine suferă, iubește! Nu-i iubire fără plâns!
Nu-i iubire ce nu doare! Suferința e o stea!
O aprinzi dintâi în beznă, ca să afli Dragostea!
Alexandrina Iurcu-Bălan, Cozești – Canada
(iulie 2024)
