Ce rost are existența noastră pe pământ

Ce rost are existența noastră pe pământ

53
DISTRIBUIȚI

Ce rost are existența noastră pe pământ

Rostul vieții este așa cum îl înțelegem fiecare. Unul își cheltuie viața agonisind la nesfârșit. Altul trăind pentru sine, mânat de gândul că o singură dată trăiește. Unul și-o dedică aproapelui. Altul –animalelor, devenind robul lor, le crește, le înmulțește, le vinde. Unul se mulțumește cu puțin și este fericit. Altul nu se mulțumește cu mult și este nefericit.

Victoria Marin

Și doar infinit de puțini găsesc în viața pământească rostul ei spiritual. În toate timpurile au existat oameni care i-au găsit un alt rost. Au existat gânditori, filozofi, teologi, oameni stimați, care n-au râvnit bogățiile materiale ale acestei lumi trecătoare, ci pe cele spirituale.

Unii filosofi antici, spre exemplu,  îi uimeau pe contemporanii lor prin indiferența față de lux. Socrate, renumit prin răbdarea ieșită din comun, odată, fiind întrebat de ce își construiește o casă atât de  mică, a spus: „ Să dea zeii s-o umplu cu prieteni adevărați” .Iar filosoful Bias, când luase foc cetatea  sa Preneste, și locuitorii ei alergau înnebuniți să-și salveze bunurile cărându-le cu sine, ieșea din cetate liniștit cu mâinile goale. Fiind întrebat de ce n-a luat nimic din casă, Bias a dus degetul la frunte zicând: „ Tot ce-i a-l meu port în mine.” Când însuși Alexandru cel Mare i-a venit în vizită, spunându-i că este gata să-i îndeplinească orice dorință,  gândindu-se că filosoful  va cere ceva bunuri materiale, acesta i-a zis doar: „Dă-te la o parte, că îmi acoperi soarele.” Deși s-a simțit umilit, regele nu l-a pedepsit, ci a rostit doar atât: „ Dacă n-aș fi Alexandru, aș vrea să fiu Diogene.” Când a ajuns pe patul de moarte însuși el, regele Alexandru cel Mare, care cucerise toate bogățiile lumii, a rugat să fie pus în sicriu cu mâinile scoase afară, ca să vadă și alții că el n-a luat cu sine nimic din comorile adunate.

Aceștia erau înțelepți păgâni, de până la era creștină, care detestau luxul. Iar Iisus Hristos ne-a deschis total ochii asupra adevăratului sens al vieții terestre: păstrarea și îmbogățirea sufletului, care nu moare, și nu grija de trup, care este materie și care totuna va putrezi. Fiul lui Dumnezeu ne-a vorbit prin gura multor sfinți, care și-au vândut averile și le-au împărțit săracilor ( Sfântul Vasile cel Mare, Pantelimon, Nicolae, Parascheva, Gheorghe, fericitul Augustin), dând vieții un alt rost. Printre aceștia era și Sfântul Vasile cel Mare, scriitor și teolog, care obișnuia să spună: „ Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în Împărăția lui Dumnezeu.”

Ce se întâmplă cu omul din noi î zilele noastre? De ce este atât de flămând de lux și agonisire? Părinții și buneii noștri au supraviețuit aici perioade mai grele, dar n-au lăsat comoara de alături – omul, și n-au fugit după vânt. Omul de alături, dacă este mic, în formare, poate crește în schilod. Riscăm să avem o societate bine îmbrăcată și sătulă, dar schiloadă sufletește, pe care o va putea doborî oricine și orice. Degeaba mai trâmbițăm despre un viitor luminos al copiilor noștri. Dacă lipsește pilonul interior pe care se ține omul, sufletul, omul moare cu mult înaintea morții sale fizice.

Nimeni nu ne va ajuta, atâta timp cât înțelegem așa cum înțelegem fiecare ce rost are existența noastră pe pământ. Ce folos că vom supraviețui material, care este o supraviețuire temporară, dacă vom muri spiritual? Este greu să acceptăm destinul sărăciei terestre a lui Lazăr. Ne pare că suntem prea flămânzi și goi în comparație cu alții. Și totuși, pentru cei disperați este o singură ieșire; să nu spere la nimic din ceea ce nu pot lua cu sine. Să se impună să adune bogățiile sufletului: smerenia, blândețea, îndelunga răbdare, așa cum ne îndeamnă cărțile sfinte.