POEZIA ZILEI

CRIZANTEMA CELESTĂ

Autor: Iurie Brașoveanu

 

 Cad frunzele uscate și-i toamnă-a câta oară

Și vine noaptea mare din cerul rece iară.

Pământul e în beznă, căldura s-a sfârșit

Și frigul mă-nconjoară, din câmpul vestejit.

 

 Privesc în jur tăcerea, atinsă de-amorțire,

Dar cineva în freamăt reflectă-a mea privire.

O văd! Ce-i de frumoasă! Veșmântul ei divin

N-aduce-a vestejire, dar e înflorit, senin.

 

 E floarea vieții mele, în toamnă ea sclipește

Lumina mea și umbra de-a pururi mă-nsoțește.

Suntem în doi oglinda prin care trece lin

O soarta-ndurerată și-o lacrimă-n suspin.

 

 Duioasă, crizantemă, celestă dulce floare,

Se trece viața noastră pe-aripa călătoare,

Și anii în apusuri se spulberă și trec,

Cum norii spre-orizonturi, așa spre hău mă-aplec.

 

 Că-n sfintele altare ți-aduc mărturisire

De zborul frânt ce doare, pe drumu-n pustiire.

Tu vrei s-adorm în noapte sub cerul liniștit?

Dar cerul plânge-n mine și arde-n nesfârșit.

 

 O beznă fără milă mereu mă torturează

Și dorul meu de tine în suflet îmi vibrează;

Mă învelește jalea cu geana-i de cristal

Și plânsu-mi este perla ascunsă sub un val.

 

 Petale-n diamante văd cum colindă stele,

Lumina ta și umbra mă leagănă sub ele.

Al tău parfum îmbracă misterul de fior,

Să-mi luminezi mormântul, să te cuprind cu dor.

 

 În visul meu din noapte mi-apari în calea vieții,

Din veșnică credință, mireasmă a fineții.

O! Floarea mea astrală ești plină de mister,

Din apă și cuvinte, ești foc, pământ și cer.

 

 Prin roua dimineții, tu mi-ai trimis căldură,

Când treci prin ceața gheții, văd anii ce trecură.

Eu – doar un strop de ploaie, tu – dulcele meu nor,

Voiam cuprins de tine și liniștit să mor.

 

 Dar ce-ai să faci, micuțo? ‘n mormânt când mă voi duce,

Iubirea mea cerească voi arde-o trist sub cruce;

Petala ta fierbinte pe fruntea mea s-apleci,

Când țărnă mă voi face sub lespezile reci.

 

 Când zorii se vor stinge, să nu te ofilească,

Că cerul plânge-n noapte durerea omenească!

Durerea vei rămâne să-mi supraviețuiești,

Cu lacrimi și cu mahnă, în patimi pământești.

 

Ce clipe minunate se spulberă-n chindie,

O, floarea mea de vise, tu, floarea mea târzie!

De tine mă apropii, la pieptul meu tu vii,

Cu rouă și sclipire pe-al meu mormânt să fii.

 

 Pe-alături, cine-a trece și că-am murit va spune,

Să știi, oglindă-n tine eu am trăit în lume;

Întreaga mea ființă pe tine te-a îndrăgit,

Să nu uiți că-al meu suflet pe tine te-a iubit.

 

 O! Crizantemă dulce, tomnatica mea floare,

Mai plânge iar pe fruntea-mi, că inima mă doare.

Ce trista ți-i petala, ce mi-e aripa-n zbor,

Ea ține-apusul vieții și arde-n plâns și dor.

 

Autor: Iurie Brașoveanu

Toate drepturile rezervate

Utilizarea integrală sau parțială a poeziei publicate

este permisă doar cu acordul autorului.