Sluțim peisajul câmpurilor și viilor cu matahale
E în toi toamna. Cea cântată de poeți. Eternizată de artiștii plastici din toate timpurile. Cea liniștită, melancolică și frumoasă ca o doamnă. Bogată și darnică. Înțelepciunea noastră populară spune că toamna se numără bobocii. Noi mai zicem că toamna se mai numără și sperietorile.
Victoria Marin
Sperietorile, acești paznici neremunerați ai câmpurilor de la noi, sunt dușmanii închipuiți ai hoților zburători, care își fac apariția atunci când se umple de roadă porumbul. Când se fac bune de mâncat semințele de floare soarelui. Când se îndulcesc strugurii. Atunci ele pun stăpânire pe bogățiile sezoniere și „ le păzesc” cu strășnicie.
Noi ne încredem în paznicii fideli ai roadei pe care-i păstrăm prin lanurile de floarea soarelui, de porumb, prin vii. Sperietorile le vin de hac celor mai înrăiți hoți ai toamnei – ciorile. Le atacă „ psihologic”. Par mai multe decât ciorile. Dar și mai urâte decât cioara lui Topârceanu. Ca niște stafii, cu mâniile întinse, stau nemișcate pe lanuri , prin podgorii( la cotele oamenilor) „ păzind” pălăriile de floarea soarelui, strugurii, porumbul, fructele. Adesea își fac apariția și prin sate. Chiar în fața caselor cu două nivele, deosebit de frumoase, stă uneori câte o soră a soarelui cu ochii legați, tot de frica zburătoarelor.
Iarna, sperietoarele uitate prin vii, după culesul poamei, devin jalnice. Muțenia lor strigă ceva către cer despre omenii acestor meleaguri, înzestrați cu atâtea talente. Vădesc o trăsătură ascunsă a caracterului nostru, aparent blajin și primitor – zgârcenia, pe care nu o vom recunoaște, nici în ruptul capului.
Traversând drumurile Europei, vom contempla câmpuri cu aceleași semănături ca pe la noi, dar foarte bine îngrijite și păzite numai de bună creștere și de conștiința fiecăruia. Noi, nerăbdători, fugim cu zecile de mii în Europe sau, dacă rămânem acasă, tânjim să ajungem cât mai repede în pas cu Ea, civilizata, dar nu vrem să-l supărăm nici pe omul lacom, zgârcit și râu crescut, care mai stă cuibărit în sufletul nostru.
Sluțim peisajele câmpurilor și viilor cu matahale. Înșirăm rufe netrebuincioase în văzul lumii. Poate că stările de veghe al sperietorilor își au efectul lor. Dar poate că viețuitoarele câmpurilor se obișnuiesc cu ele și nu le mai iau în seamă, nu se mai tem. Ba, poate, chiar, dimpotrivă, se simt atrase și apărate de cumințenia acestora, iar omului hidos dinlăuntrul nostru nu-i rămâne decât să se răstignească pe sine. Adică, să-și bată în cuie propria matahală: zgârcenia, lăcomia, pofta de înavuțire, lipsa bunei creșteri.
Preluând această experiență agricolă de la apuseni, se mai cere, se vede, și acest amănunt, aparent lipsit de importanță: experiența luptei cu „hoții” zburători.
De fapt, nouă ne pare că ne stă bine să fim ieftini la făină ( cu petreceri pompoase și mese deosebit de încărcate) și scumpi la tărâțe ( cu sute și mii de rufe „ crucificate” pe câmpuri și prin grădini).
Credem că a sosit timpul să ne privim de la distanță șoselele, căile ferate pentru a ne vedea mai bine pe noi înșine. Pentru a descoperi ceea ce nu observăm de aproape. E timpul să ne privim și cu ochii vizitatorilor străini, care sunt încântați de capacitățile și performanțele concetățenilor noștri, care ne-u dus faima departe peste hotare, și totodată rămân uluiți în fața geamului prin care se perindă legiunile de paznici fideli ai inculturii noastre.
