15
DISTRIBUIȚI

 SCRIE ȘTIREA TA

Mustul pe care l-am băut cu tata

Toamna își are farmecul său între celelalte anotimpuri ale anului. Și ea dă farmec vieții noastre, căci vine cu darurile roadelor așteptate e un an de zile. Ne aduce bucuria împlinirilor sau uneori, durerea așteptărilor neîmplinite. Căci nu degeaba în popor se spune că toamna  se numără bobocii. Și, după ce rămâne de carul lui Kronos, mai dăinuie îndelung și plăcut în amintirile noastre.

Îmi amintesc acum cu satisfacție de o toamnă a copilăriei mele, de demult. În toamna aceea am simțit gustul mustului.

Era într-un sfârșit de septembrie, cu vreme frumoasă și însorită. Când am venit de la școală, regretatul tată înfunda un butoi de vreo 400 de litri. După ce am mâncat, m-a chemat să-l ajut la lucru. Mai întâi am sprijinit butoiul, ca tata să-i pună fundul. Apoi îi dădeam tatei, când avea nevoie ba ciocanul, ba bătaciul de bătut cercurile sau foi de papură ca să pună la gardină, unde vine fundul sau între unele doage, sus  lângă fund.  După ce l-a înfundat, tata a adus o căldare de uncrop, a turnat apa fierbinte în butoi, a bătut vrana și a ridicat  butoiul în picioare, cu partea proaspăt înfundată în jos, controlându-l dacă nu curge. Mulțumit că butoiul nu curgea, a scurs apa fierbinte din el, l-a clătit cu apă rece, i-a bătut vrana la loc,  l-a mai șters o dată cu o cârpă ce avea pregătită și, după aceea l-am coborât împreună în beci și l-am așezat la locul lui, pe niște drugi așezați din timp.

După ce am ieșit din beci, tata, mulțumit de lucrul făcut, mi-a zis: „ Vasilică, hai să gustăm mustul!”. Mustuiala era într-o cadă de vreo 350-400de litri. Cada era afară, lângă ușa beciului, pusă pe niște bușteni. Tata a pus sub butoi, în drept cu cepul un lighean mare, s-a așezat apoi pe un scăunel mic, a scos cepul și a slobozit  o cană de must roșu, spumos. A băut-o pe nerăsuflate, apoi a spus cu bucurie, gospodărește: „ O să avem vin bun anul ista, căci mustui  dulce și gustos!”.

A mai slobozit o cană și mi-a dat și mie să beau. Am dus cana la gură, am băut câteva gâturi și am simțit dulceața aromată și plăcută a mustului. Mi-am tras sufletul puțin  și apoi am băut tot mustul din cană.

 Mi-a părut atât de bun și gustos mustul  acela, ca niciodată. Poate de aceea că era din mai multe soiuri de poamă, poate că anul acela strugurii  aveau dulceață mai multă sau poate de aceea că lucrasem și eu cu tata la butoaie, începând să deprind meșteșugul vinificației. Apoi tata a mai slobozit o cană de must, pe care am băut-o amândoi.

Peste o zi sau două tata a scurs vinul, și eu i-am ajutat din nou și am tras la teasc, la un vecin de-al nostru. Mustul se înăcrise puțin și pișca de limbă.

Au trecut mulți ani de atunci. Multe toamne ne-au dăruit mustul lor. De zeci de ani, de când sunt gospodar, îmi fac și eu vin. Și de fiecare dată toamna, când gust mustul, îl compar cu mustul pe care l-am băut cu tata în acea frumoasă toamnă a copilăriei mele.

Victor Bolohan, orașul Sângerei