Am vrea desigur să fim buni și mai ales să fim văzuți ca oameni buni. Însă uneori mai bine să se întâmple invers, ca să nu îi dezamăgim pe cei din jurul nostru.
Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne mărturisim credința, dar nici nu trebuie să ne ascundem slăbiciunile și să scoatem în față doar chipul unor virtuți pe care încă nu le stăpânim. Ce e mai dezarmant decât un om pe care îl crezi iubitor, apoi îl vezi urându-și aproapele? Sau un om cu chip cucernic pe care îl afli dedat destrăbălărilor? Tocmai de aceea faptele noastre bune trebuie făcute în ascuns, că e mai bine ca oamenii să ne creadă mai slabi decât suntem, decât mai puternici.
Dacă omul ne va nedreptăți și va spune că suntem păcătoși, acuzându-ne chiar și de păcate pe care nu le-am săvârși, cu nimic nu va conta asta înaintea lui Dumnezeu. El care ne știe, ne va primi așa cum suntem, nu cum ne văd ceilalți. Dar la ce ne-ar ajuta ca oamenii să ne creadă sfinți, iar în ascuns să fim plini de păcate? Oare pot oamenii să ne mântuiască?
Cel care suferă când ceilalți îl judecă pentru păcate ( săvârșite sau nu) are două motive pentru suferința lui: slava deșartă și câștigul. Fie că vrea beneficii de la cei din jur, iar defăimarea i le va lua, fie că e atât de mândru încât nu suportă gândul că cei din jur nu e la fel de deosebit cum e pentru el însuși. Însă indiferent de motiv trebuie să ne reprimăm supărarea. Spune cineva că suntem zgârciți, egoiști, pătimași – să nu ne întristăm. Dar să ne apărăm atunci când cineva spune că e greșită credința noastră în Dumnezeu. Aici nu tac și nu plec capul. Voi mărturisi oricând, oriunde și oricui că eu cred în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi și a înviat a treia zi.
Continuarea citiți în n.46 din 12 noiembrie 2021
