Dintotdeauna mi-a plâcut sâ pot ajuta pe cineva necondiționat. Îmi plăcea să stau să ascult diferite situații, apoi să meditez cum ar fi să ajut persoana data. Uneori nici nu-mi dâdeam seama când interveneam cu o îndrumare sau cu o ideie. Activez ca psiholog școlar în IPLT „Olimp” Sîngerei, având în vizor peste o mie de elevi și pârinți.
Educația este un tărâm pe cât de „explorat”, pe atât de „exploatat”, pe cât de „curat”, pe atât de „poluat”, căci este o sferă ce cuprinde și necunoscutul și cunoașterea.
În fiecare zi suntem martori a diferitor emisiuni ce țin de școală, agresivitate. Anual constatăm tentințe de suicid – zeci de elevi. Ca psiholog particip zilnic la 3-4 consilieri legate de agresivitate fizică,verbală, psihologică.
Ce s-a întâmplat? Unde a dispărut lumea copilăriei fericite? Ne întrebăm ce e agresivitatea, unde își are rădăcinile? Agresivitatea – e un comportament distrucitiv intenționat cu scopul de a provoca o daună unei persoane.
Începutul unei agresivități frecvente ține de vârsta 1-5 ani.
Care sunt caracteristicile, indicia la aceastâ vărstâ:
Copilul ia jucăria altuia fără explicație,îmbrâncește, când e supăra,bate semenii, îi mușcă,strică în ochii tuturor construcțiile din nisip.aruncă jucăriile, obiectele de pereți,rupe păpușilor mâinile, capul, picioarele,își bate părinții,îi trage pe maturi de păr, îi zgârâie,lovește cu piciorul animalele.
La această vârstă, 1-2-5 ani, maturii zâmbesc, nu prea atrag atenția celor înfăptuite, doar sunt micuți și prin aceste fapte par uneori atât de drăgălași.
În ciclul gimnazial, indicii și formele de agresivitate iau amploare:
Spune cuvinte jignitoare celor mature,între semeni folosește cuvinte necenzurate,folosește gesturi de imitație a loviturii, ridicând palma, pumnul,sperie,obijduiește animalele – le rupe aripile ,le trage de coadă, le lovește cu piciorul, le calcă,scuipă în stare de afect.
În ciclul liceal conștientizează cele înfăptuite și în momente de agresivitate:
Roștește mult ori devine palid la iritație,își linge buzele ori le mușcă până la sânge la furie,își strânge pumnii, scrîșnind din dinți,face rău în ciuda tuturor,tinde de a pricinui suferință altcuiva,fără a simți vină.
Familia a fost întotdeauna acel remediu, lăcaș unde se sting toate tendințele negative ale dezvoltării emoționale. Mulți părinți sunt nevoiți să-și părăsească casa,copiii,pentru a-și câștiga bucata de pâine.
Pentru a dezvolta partea emoțională a copilului e necesară prezența părinților, și mai ales a mamei.Mama este căldura, mama este hrana, mama este euforia satisfacției și securității. Copilul învață să mânuiască obiectele și învață cum să se comporte cu oamenii și toate aceste experiențe se cristalizează și se integrează într-un simțământ: Sunt iubit .Sunt iubit pentru că sunt copilul mamei, pentru ceea ce sunt, pentru că sunt. Ce se întâmplă în familiile unde lipsește mama?
Câteodată vreai ceva foarte mult – dacă nu ți se oferă la timp – nu o mai vreai – a obosit de așteptare copilul – la celălalt capăt vine disperarea. Mama trebuie să stea lângă copil până la formarea deplină a conștiinței. S-a constatat că acolo unde aștepți mai mult de 3 ani (mai ales în perioada de preadolescență și adolescență) – are loc o înrăutățire a relațiilor cu părinții.
Copiii, la fel ca și adulții, au dreptul să fie tratați cu respect. Pedeapsa cu bătaia induce la frica. Bineînțeles, copiii bătuți se abțin să facă ceea ce le este interzis, dar ei nu încearcă să-și schimbe comportamentul!!! Un părinte care lovește, care îi spune brutal copilului să înceteze comportamentul nedorit, nu-l învață cum ar trebui să procedeze corect. Copilul capătă doar experiența puterii – cel mai puternic își atinge scopul prin forță. Fiind frecvent pedepsit, copilului i se formează un mecanism de apărare. El devine indiferent față de bătăi, lovituri și insulte – toate ajung să fie ca ceva firesc, acceptat, posibil, ceea ce în viitor o va manifesta față de alte persoane.
Copiii au nevoie ca părinții să le explice acțiunile, să le vorbească deschis despre așteptările lor. În cazul când acest lucru nu se face, manifestările copilului declanșează un ciclu vicios de încăpățânări, hărțuieli neîntemeiate, care devin tot mai greu de suportat. Părinții încep cu copilul o luptă care mai devreme sau mai târziu eșuiază și în cele din urmă, la întrebarea părintelui: „De câte ori trebuie sa-ți mai repet?”, fiul ori fiica ridică din umeri și zice: „De multe ori. Nu vreau să fac și gata.”
Astfel părinții numai atunci conștientizează că deja nu mai pot influența copilul, nici prin constrângere, nici prin presiune.
